Windows

Această prezentare necesită JavaScript.

Fereastra, poate primul și ultimul contact cu realitatea exterioară. Un element aproape indispensabil ce te conectează instant și repetitiv, uneori chiar monoton până la depresie și ură, iar alteori fiind ultima ta susținere, eliberarea ta.

Acest element indispensabil, aceasta barieră opacă ori transparentă, a fost muza a câtorva artiști colosali ai penelului: Henri MattiseSalvador DalíRené Magritte și Andrew Wyeth.

Imaginile diferite, surprinse de cei patru artiști, ne sugerează și impun stări diferite. Stări ce se sustrag una față de cealaltă, de la concept la stilul de realizare, vesel și vibrant la Mattise, precum o fotografie ireală și lipsită de sentimente la Magritte la o iubire obsesivă la Dali ori o umilitoare și adâncă tristețe la Wyeth.

Prima este ceea a lui Henri Mattise, vibrantă prin penel, plină de culoare, de fericire survenită din impresia lipsei de griji, cum ar spune italienii: „Dolce far niente„. O pictură ce imprimă adânc în minte definiția libertății supreme, o libertate individual egoistă, o iubire puternică a Eului, ce rezultă din apropierea față de natură și mare, prin dăruirea acestora din urmă.

Trecând la Magritte, indiferența și glacialitatea îi iau locul fericirii, iar libertatea dobândită este uitată, părând o infirmitate, un concept nesemnificativ. O lipsă a sentimentelor generată de obsesia perfecționismului, prin linii perfect verticale, orizontale și oblice, transparența și execuția detaliată. Magritte, prin stilul său pictural, perfect fotografic impune o stare de respect și teamă din partea privitorului, acesta din urmă, adolând artistul precum o zeitate coborâtă.

În cea de-a treia pictură, cea a lui Salvador Dali, asemănătoare ca perfecțiune a execuției picturii, cu a lui Rene Magritte, diferența fiind schimbarea unghiului de perspectiva adorării,  o adorare obsesivă a iubirii față de aproapele. Aproapele încadrat într-o fereastra ce iți îngustează câmpul vizual spre exterior și iți îngrădește libertatea, fără să ai idee că nu mai ai acces la libertate ori noțiune de îngrădire.  Fie că este vorba despre o îngrădire impusă ca un mijloc propriu de supunere, ori protecție, fie o îngrădire mieroasă, încântătoare alteori violentă, impusă de persoana care o iubești.

Ultima pictură, opera lui Wyeth, sumbră, întunecată și zbuciumată, legată de opera despre care am mai discutat (vezi: Paralel), care are aceeași protagonistă, fiind schimbat doar unghiul de perspectivă, față de precedenta opera a lui Wyeth. Aceasta pictură, ne înfățișează o dezolare prin lipsa libertății, o libertate pierdută datorită unei incapacități  ce limitează ființa umană la dependințe, la suferințe, plâns și ură a propriului Eu, a celor din jur și dincolo de fereastră. O ură umilitoare, surprinsă de Wyeth din transpunerea acestuia în locul modelului, o femeie ce suferea de paralizie lombară, ce privea lumea prin apertură unor concepte, defensive uneori agresive, alteori împrumutând din ultima ieșită din cutia Pandorei.

Prezentarea celor patru opere este o interpretare pur proprie, ce a pierdut dependența stilului și al esteticii, precum aerul printr-o fereastră deschisă, lumea psihologică a sentimentelor și a ideilor transmise subtil percepției mele, trecând de partea conceptualului.

1. Interior with a violin case, ulei pe pânză, artist Henri Mattise, perioada: 1918 – 1919;

2. The human condition, ulei pe pânză, artist Rene Magritte, perioada: 1933;

3. Woman at the window, ulei pe pânză, artist Salvador Dali, perioada: 1926;

4. Winds from the sea, acuarele pe placaj PFL, artist Andrew Wyeth, perioada: 1947

Anunțuri

Paralel

Această prezentare necesită JavaScript.

Sunt momente în viața, când privind, simțind, trăind anumite evenimete, sufletul tău se detașează de trup. Practic, o paralizie temporală a fizicului față de natură. Astfel de momente te aruncă în atemporalitate și aspațialitate, precum un nou-născut căruia, cordonul ombilical a fost tăiat, pierzând astfel contactul direct cu a sa mamă.

Vorbind de o astfel de detașare, am ales, să trag cortina de pe scena picturii și fotografiei, culegând două opere, pictura fiind actul artistului Andrew Wyeth, iar fotografia aparținând Crinei Prida.

Detașarea sufletului este precum intrarea ta la un spectacol, fie el teatrul, film, concert, până și o masă la restaurant ori o simplă întâlnire amoroasă.

Pictorul, un foarte cunoscut artist al genului realist american al mijlocului secolului al XX-lea, a fost însuși paralizat de o imagine, reușind să redea o bucată de timp prinsă în teoremele lui Jost Bürgi (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/07/18/istoria-clipei/).

Paralizia lui este legată de paralizia lombară reală a modelului surprins de retina artistului. Muza a fost Christina Olsen, însă cea care apare pe pictura este chiar soția artistului.

Tabloul, pictat în acuarelă pe hârtie, prezintă o femeie care este așezată în poziția șezând, cu spatele la spectator, privind la o casa, un hambar și câteva anexe. Peisajul este dominant drept, fără copaci, pictat într-o paleta larga de culori, utilizând tehnica degradeului, pentru profunzime.

Acesta încearcă să te rețină, să îți creeze sentimentul de neputință, de limitare, fără să utilizeze culori vii în peisajul său, precum cele ale artistului Barry Hilton (vezi:https://vondigto.wordpress.com/2012/05/14/unreal-place/), să creeze o stare de împietrire prin calm și simplitate.

Către finele acutului, paralizia dispare, dar ești introdus într-o nouă stare, parcurgând holul spre ieșire, încerci sa te reintegrezi, dar ești măcinat, simți că timpul a trecut mult, ori e oprit, chiar dacă lumina este alta.

Fotografia Crinei Prida, din seria Forms of Life, îmi dă impresia de o Christina care părăsește spectacolul, dar peisajul este altul, industrial, sumbru, precum acest sindrom post-operator pe care am încercat să îl definesc, cel legat de finele actului.

Asocierea celor doua opere este pur întâmplatoare, ele având multe în comun, dar la fel de puține. În pictura lui Andrew Wyeth este vorba de o încercare de imitare a paraliziei de care suferea Christina Olsen, iar fotografia Crinei Prida este o limitare a decorului, asemănătoare cu a lui Wyeth, dar o încadrare mai mult romantic/retro picture, mult asemănătoare cu o Scufiță Roșie.

În ambele opere, liniile de forța sunt adiacente, în cazul lui Wyeth, și orizontale în cazul fotografiei, punctul de fugă se află fixat pe cele două personaje. În cazul lui Wyeth, lipsa dinamicii, tonurile și culorile pale alcătuiesc pictura, iar în cel al fotografiei, contrastul puternic și lipsa culorilor creează un cadru puternic, alături de dinamica modelului.

Ambele iți lasă în schimb, un sentiment de paralizie, o forțare de studiere în detaliu, o pierdere a noțiunilor și externului, doar o fixare puternică pe operă, urmând ca apoi să pari a pluti, mulțumit, cu un zâmbet strengar și un sentiment de ușurare.