For aeon

Egiptenii antici au iubit și crezut în veșnicie. O demonstrează arhitectura lor, ritualurile lor de îmbălsămare și mumificare, Cartea Morților și pictura.

Nu am să  vorbesc despre un mormânt celebru, ori a unui faraon celebru, ci am să mă cobor la rangul de scrib, un scrib care a acceptat schimbarea!

Această prezentare necesită JavaScript.

Mormântul lui Naht, scrib și astronom în templul lui Amon sub domnia lui Tutmes al IV -lea, se află în Valea Nobililor din necropola Tebei, fiind cunoscut sub numele de TT 52 în lumea arheologiei.

Planul simplu al hipogeelor se prezintă sub forma unei capele decorate cu picturi, picturi ce își păstrează prospețimea în ciuda vârstei milenare.

Pictura mormintelor egiptene trebuia să evoce trei spații: viața pământeană, reprezentarea riturilor funerare îndeplinite pentru cel dispărut și viața de dincolo.

În ciuda acestor teme convenționale, meșterul Noului Regat se prezintă ca un artist original, reluând fiecare din aceste motive conform propriului talent creator. Pictura reușește să se degajeze de rolul său religios și decorativ, pentru a se arata ca o artă independentă. Aceasta pictură reflectă claritatea și puterea de imaginare a artistului care dă viață unui spațiu rigid într-un sistem la fel de inflexibil și codificat.

Toate scenele redate concură la pregătirea în mod simbolic a ofrandelor necesare banchetului funerar: defunctul va putea să-și ia provizii pentru a-și asigura supraviețuirea. Scenele se înlănțuie într-o ordine logica, în maniera „benzilor desenate„, iar lecturarea acestora începe de jos în susul suprafeței pictate. Pe unul din pereți este o reprezentare a muncilor agricole: aratul, semănatul, treieratul, etc. Pe un altul, apare defunctul vânând pasări și pescuind în mlaștină. În fața intrării, este redată o scenă a unui banchet unde, printre diverse grupuri de persoane, se observă un trio de muziciene: o cântăreață la flaut dublu, o cântăreață la lăută și o alta la harpă. Fiecare cap, prin poziția lui și prin mișcarea cosițelor, are o expresie proprie. Cele două fete în rochii lungi, mulate pe corp, încadrează o dansatoare goală, ce poartă o mică centură în jurul șoldurilor. Conform canoanelor , o convenție constantă impune personajelor o frontalitate absolută, cu umerii văzuți din față, capul din profil, ochiul din față, bazinul din trei sferturi și picioarele din lateral. Pentru a-și demonstra suplețea, dansatoarea privește în spate, schițând un pas de dans.

Pe peretele aspru al stâncii, în jurul anului 1420 î.en. artistul anonim aplică, de mai multe ori, un strat subțire de chirpici, pământ argilos amestecat cu paie, pentru consistență. Apoi, îl acoperă cu un grund subțire de stuc, alcătuit din ipsos și strat de piatră. Pictorul a trasat apoi linii pentru separarea registrelor în interiorul cărora a redat scenele vizibile în imagini, toate realizate în canonul tradițional. A pictat apoi fondul scenelor în gri-bleu deschis, și apoi personajele așternute în aplat și fără umbre.

Paleta pictorului egiptean antic cuprindea tonuri de ocru-roșu, galben și brun, alb de var și negru de fum, verde și albastru obținute din pete de cupru și cobalt. Către mijlocul dinastiei a XVIII-a, pictorii, ca și cel de față, acoperă scenele pictate cu un strat protector de vernis care, îmbătrânind, da un aspect brun-roșcat pe carnația personajelor, așa cum se poate observa în aceste imagini.

Deși nu cunosc numele pictorului, iar secțiunea din blogul meu: ” Ars Gratia Artis” o doream dedicată doar unor artiști din istoria umanității a căror nume apar în paginile ei, am închis ochii acestui canon personal și am deschis ochii acestei minuni antice.

Anunțuri

A – B

  • Abstract: în artele plastice, reprezentare fără referire la lumea reală;
  • Academie: Instituție care coordonează învățarea artelor plastice și a arhitecturii. Ea impune, în general, propria definiție a „frumosului” în artă. Termenul „artă academică” se referă la creațiile rămase foarte tradiționale;
  • Academie: reprezentarea în pictură, desen ori modelaj a unui model nud, cu titlul de studiu;
  • Academie: atelier particular în care se învață artele frumoase;

  • Acrilic: culoare produsă recent pe bază de rășini sintetice (se folosește în amestec cu apa). Ea permite, într o oarecare măsură obținerea unor efecte picturale asemeni picturii în ulei: materie păstoasă, efecte de transparență, etc. Poate fi utilizată cu aerograful, pentru a da suprafeței un aspect foarte neted, realizat impecabil;

  • Acuarelă: culoare alcătuită din 2/3 pigment colorat și 1/3 clei (gumă arabică). Se folosește multă apă. Albul se obține lăsând, „la o parte” suprafețele nepictate, iar culorile deschise – prin jocul dintre transparență acuarelei și fondul alb al hârtiei;

  •  Amforă: vas pentru păstrarea uleiului sau a vinului; deseori fundul vasului se termină cu un vârf ascuțit;

  • Anamorfoză: deformare a reprezentării realității, obținută prin efectul unei oglinzi deformate. Obiectul reprezentat își reia aspectul normal atunci când este privit dintr-un anumit unghi;

  • Anluminură: într-un manuscris, decorație pictată, destinată să înfrumusețeze o literă inițială o margine ori toată pagina. Se întâlnește îndeosebi în cărțile religioase ale perioadei Evului Mediu;

  • Antropomorf: reprezentare având caractere mai mult sau mai puțin omenești;

  • Aplat: strat de culoare a cărui grosime rămâne neschimbată pe toată întinderea;

  • Artă ambientală: în arta contemporană, componentă a atitudinii artiștilor care vor să se elibereze de limitele impuse de suportul tradițional pentru a extinde actul creator asupra spațiului ambiental. Artistul încearcă sa pună în relație opera de artă cu realitatea;

  • Arte aplicate: creații artistice în domeniile care privesc viata oamenilor. Exemple: mobilier, ceramică orfevrărie, vitraliu, etc.

  • Asamblaj: modalitate de creație în care sunt asociate mai multe elemente tridimensionale de origini diferite sau materiale disparate luate din mediul înconjurător;

  • Aureolă: disc luminos care înconjoară capul anumitor personaje, pentru a marca sfințenia lor;
  • Bistru: pigment brun-închis extras din funingine, folosit ca laviu în secolele XVI și XVII-lea.