Din sferele artistice

Acum multă vreme, îmi adunam fotografii ori picturi de la amicii de pe Facebook, și încercam să le fac un fel de tema zilei, constând într-un ceas de damă, unul bărbătesc, o pictură ori sculptură și nu în ultimul rând o fotografie, apoi am evoluat, făcând din wall-ul meu tema zilei, probabil am să mai fac un blog legat de asta.

De pildă iți poți imagina și aici pe blog, cam același lucru, poți începe cu postul legat de ceasul celor de la URWERK, (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/03/18/ceasul-din-sfere/) pentru ca merg pe aceeași linie, pardon curbe, urmate de un update, după postarea cu arhitectura ( vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/03/19/barocul-islamic/) și ceasul de damă (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/03/19/dalis-crash/.)

Această prezentare necesită JavaScript.

Recunosc în noaptea respectivă, m-am tot gândit la postarea de peste zi, apoi într-un final mi-a picat fisa și am spus, de ce nu?

Fotografia îi aparține tânărului fotograf Soare Cătălin Ionuț, este o fotografie urbană, povestea prinsă în „sfere” fiind orașul Cluj, botezată: Galateea urbană, și intră azi în comparație cu o pictură a lui Salvador Domingo Felipe Jacinto Dali, ori binecunoscut tuturor drept: Salvador Dalí, Galateea din sfere.

Primul meu contact cu această operă fost la o oră de estetică din clasa a XII-a, la ora de estetică, vorbesc din punct de vedere teoretic și nu simplu vizual.

Asemănarea între cele două, fotografia și pictura, este evidentă, în esență. Diferențele pleacă de la suportul și tehnica folosită, până la însăși tema, Soare mergând pe tema urbană, explozivă, dar calmă iar Dali pe tema umană, o tornadă pasională și personală.

Centrul de interes în cazul lui Dali se află în acel 5% roșu, în vulgarul organ al pasiunii, al adorarii lui, și nu, nu este vorba de pornograficul ochi, ci de vulgara gură, în schimb în fotografia lui Cătălin, se observă o evadare, o exaltare, Centrul de interes fiind în partea superioară, central, departe de cotidian, spre ceresc, dar față de Dali, nefiind deasupra credinței, fiind undeva în josul ei, fiind observată în partea stângă, prin prezența Bisericii Sf. Mihail.

În ambele, culoarea albastră este predominantă, deși este o culoare rece, brutală, temperează spiritul turbat, unul de introvertire în opera lui Dali, iar celalalt de extrovertire.

Indiferent de alegerea tipului de expunere, recunosc, toți o iubim pe Gala.

Anunțuri

Pollock în drum spre Woolf & Joyce

Number 3, pictură în ulei și aluminiu pe pânză, dimensiunile 157,5 x 94,3 cm, realizată în anul 1949 de artistul Jackson Pollock.

Această prezentare necesită JavaScript.

Într-o discuție cu soția mea, vis-a-vis de pictura lui Pollock, ea spunea că se aseamană foarte mult cu „Mrs Dalloway” a scriitoarei Virginia Woolf, dar și cu „Ulise” al scriitorului irlandez James Joyce, spunând că în literatură există termenul de „fluxul conștiinței” (stream of consciousness).

Asemanarea dintre pictura lui Jackson Pollock și Dalloway, spunea, este faptul că acesteia din urmă îi zburau gândurile de la un loc în altul, întrerupte fie de Big Ben, fie de cate o sirena a unui vas, fie prin startul altor gânduri, etc, asemeni liniilor suprapuse și întretăiate din pictura Nr. 3. Aceeași încrengătură este și cu tipul de scriere a lui Joyce, o carte fiind o intreaga „frază”, fără semne de punctuație, doar o întreaga societate de cuvinte și idei.

Pictura lui Pollock este un haos de culoare, tonuri de roșu, de portocaliu și de negru, pete și linii curbe. Dacă o să încercam să îi facem o analiză comună, să spunem, gen o analiză asupra lui Rembrandt, ori Dali, nu găsim nimic familiar unei astfel de analize, așa că propun o analiză gen „gândurile lui Dalloway” și vom urmări o linie, cu ochii, o să descoperim un drum, vom observa că va trece peste alte drumuri, de alte culori, până și drumul nostru va fi intrerupt de altă linie.

Artistul nu se află in fata tabloului, ci în interiorul lui, și, cu o cutie găurită, plină cu vopsele, ori cu o pensulă cu coadă lungă îmbibată în culoare, pe care le balansa, ca un pendul deasupra panzei, așternute pe sol, el a creat o însuflețire plină de culoare, o întreagă societate de puncte și linii, cu o mișcare de dans, că în transă, inspirat doar de emoția clipei prezente, eliberată de orice reprezentare conștientă sau redusă în memorie. Artistul a denumit aceasta tehnică „metoda picurării” (dripping), fiind folosită prima data de el în 1946.

Simțim că este asociat picturii gestuale, de altfel, acesta fiind și numele de „botez” al picturilor lui Pollock, date de Harold Rosenberg, scriitor, profesor universitar, filosof și critic de artă american, dar eu prefer varianta soției mele, mi se pare mai apropiată de opera lui Pollock și exprimarea acesteia.

Pollock spunea:” Când stau jos, mă simt mai bine, mă simt mai aproape de tablou, mă simt mai mult decât o parte din el, pentru că astfel pot…literalmente să fiu un tablou”.

După spusele artistului, spectatorii :”ar trebui să caute să descopere ceea ce le propune tabloul și nu să vină cu un anume conținut de principii sau cu vreo idee preconcepută a cărei confirmare sa o găsească în tablou”.

Bacon 2 în 1

Figure with meat, pictură în ulei pe pânză, dimensiuni 129,2 x 121.9 cm, realizată în 1954

Pictat cu penelul, cu pensula și cu degetele pe spatele zgrunțuros al unei pânze prelucrate prin apretare, tabloul pictorului englez Francis Bacon ( a nu se confunda cu filozoful 1561 – 1626) caracterizează un travaliu vehement și marcat de gestualitate, care integreaza în viziunea picturală hazardul.

„Tabloul se schimbă în cursul realizarii sale”, explică Bacon. Artistul pictează fără să fi făcut schițe prealabile. Totuși urmează un model: portretul Papei Inocențu al X-lea de Diego Velázquez. Între 1950-1965, Bacon a realizat o serie de 45 de tablouri pornind de la acest portret.

Reprezentarea expresivă, deformată, distructivă a papei se inspirată și dintr-o fotografie care îl înfățișează pe papa Pius al XII-lea stând în sedia gestatoria (lectica papala). Aceasta înfățișare întărește poziția proeminentă și izolată a papei, încă și mai subliniată aici prin zona neagră din jur și prin cofrajul strâmt sugerat de desen.

Gura deschisă pentru a striga, desenată pe un chip încețoșat, amintește de strigătul doicii din celebrul film al lui Sergei Eisenstein „Crucișătorul Potemkin – 1925” (http://www.youtube.com/watch?v=DLEE2UL_N7Q) și de „țipătul lui Edvard Munch – 1893.

Arta puternic expresivă a lui Bacon necesită o interpretare simbolică. Gura deschisa ce strigă, seamănă unei răni, iar silueta izolată a papei evocă simbolul pesimist al omului înspăimântat, pierdut, care se confruntă cu ororile epocii noastre. Deasupra jilțului papal sunt expuse, aproape fără vreo tranziție cele două jumătăți ale carcasei unui bou spintecat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Legătura cu  Rembrandt van Rijn sare în ochi; la fel și cea cu Diego Velázquez . Atmosfera de abator și frumusețea morbidului trezesc în Bacon un sentiment de repulsie și, totodată, unul de fascinație. Simbolul morții este reprezentat de asocierea dintre carnea de bou și portretul papei, formând astfel o metaforă oribilă a singurătății și a nimicniciei care trimite cu gândul la „reprezentantul zeului mort” din Așa grait-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche.

Cele două jumătăți de bou evocă niște aripi, aripile îngerului morții.

Ieri ne-am pupat, azi te-am tăiat

Când vine vorba de sacrificii, este o paletă cam mare. De la sacrificiul propriu, la cel al copilului, al anilor în exilare, al propriului trup, de ce sa nu recurgem și la cel al iubirii?
Noua artista și vechiul model Kate Moss a apelat la un astfel de sacrificiu, folosind sângele actualului ei soț.
Pictura a fost realizată cu sangele lui și un lipstick, în perioada 2005-2006, este un autoportret și se intitulează”Who needs blood when you’ve got lipstick!”