De Arhitectura

Omul care a pus 3 cuvinte la fundația arhitecturii mondiale, de la anticii romani, trecând prin puternicii Renascentiști și până la arhitecții contemporani!

Cele 3 cuvinte sunt: Firmitas, Utilitas și Venustas.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele acestui măreț autor, arhitect, inginer civil și militar roman este Marcus Vitruvius Pollio, cunoscut mai degrabă sub numele de Vitruvius.

Acesta a trăit în perioada cca. 70 – 80 î.e.n. până în aproximativ anul 15 î.e.n. El se descria mai mult ca un om de arme, un artilerist. Probabil a servit în armata romană pe postul de ofițer senior artilerie în funcție, fiind la rangul de doctores ballistraum și libratores, ceea ce însemna că, practic, a operat mașinăriile de artilerie.

În prezent sunt încă discuții legate de adevăratul său nume, iar cele mai multe date, legate de numele lui, sunt extrase din propria carte De Arhitectura. Acesta pare a fii cunoscut și prin intermediul lui Plinius cel Bătrân, în cartea sa, Historia Naturalis. Numele acestuia, descris ca „Vitruvius arhitectul” de către Sextus Julius Frontinus, apare, un secol mai târziu, în lucrarea De Aquaeductu. Probabil scrierile lui Vitruvius fiind chiar piatra de temelie pentru Frontinus.

Cât despre tratatul de arhitectura al autorului de față, De Arhitectura libri decem, dedicată Împăratului Caesar Augustus, fiind considerat astăzi, un adevarat izvor istoric despre modalitatea de construire din Antichitatea romană, dar și cele mai bune principii care stau la baza arhitecturii mondiale din toate timpurile.

Tratatul, cel mai probabil fiind editat în jurul sec. al XV-lea, a fost scris în limba latina și cuprinde 10 cărți:

  1.  Proiectare urbana, de arhitectura și inginerie civila, în aceasta carte fiind scrise calificările necesare pentru un arhitect sau inginer constructor pentru acea perioada;
  2. Materiale de construcție;
  3. Temple, aici fiind descrise Ordinele de Arhitectura;
  4. „continuarea cărții a IV-a”;
  5. Construcții civile;
  6. Clădiri domestice;
  7. Pavaje și tencuieli decorative, tehnica și aplicarea lor;
  8. Aducțiune apa și apeducte;
  9. Științe care influențează arhitectura: geometrie, măsurători, astronomie, cadrane solare;
  10. Utilizarea mașinilor în construcții: mori de apă, mașini de drenaj, macarale, dar și arme: catapulte, arbalete, berbeci.

În perioada Romei antice, arhitecții, erau: ingineri, artiști și meșteri, iar Vitruvius nu făcea excepție de la regulă, de fapt scriind acest aspect în De Arhitectura.  În tratatul său a acoperit o mare varietate de subiecte directe sau în contact direct cu arhitectura. Fiind incluse chiar și aspecte, ce astăzi, privind cu ochi moderni, par irelevante, trecând de la matematică la astronomie, meteorologie și medicină. În concepția Romei Antice, arhitectura trebuia sa ia în calcul tot ce atingea, atât partea fizica, psihică și intelectuală a umanității antice și a tot ce îi înconjura.

De exemplu, Vitruvius, se ocupa de astfel de probleme teoretice în ce privește arhitectura. În Cartea a II-a De Arhitectura, în utilizarea cărămizilor în construcții, a sugerat arhitecților contemporani lui, să se familiarizeze cu teoriile pre-socratice ale materiei, astfel încât să înțeleagă modul în care materialele lor se comporta. Cartea a IX-a face referire la geometria abstracta a lui Platon în activitatea de zilnică a topografului. Astrologia fiind citată pentru perspectivele sale în organizarea vieții umane, în timp ce astronomia este necesară pentru înțelegerea cadranelor solare. De asemenea, Vitruvius îl citează Ctesibius al Alexandrei și pe Arhimede pentru invențiile lor, Aristoxenus (ucenic al lui Aristotel) pentru muzică, Agatharchus pentru teatru, și Varro pentru arhitectură.

Vitruvius a fost, din câte regăsim astăzi în istoria arhitecturii și arheologie, primul care a găsit calea intre estetica și calitatea arhitecturii, declarând faptul că acestea țin de statutul social al beneficiarului și calitatea lucrării artistului, a arhitectului și a inginerului și nu a calităților celor mai sus menționați în sine ci însăși lucrarea. Dar, probabil, cele mai renumite cuvinte scrise de Vitruvius rămân: ” Cele mai bune construcții trebuie să îndeplinească următoarele condiții: fermitatea, utilitatea și frumusețea„.

Pentru a ajunge la aceste aspecte, esențiale și astăzi, Vitruvius a apelat la studierea corpului uman și a proporțiilor sale (descrise în cea de-a III-a sa carte), iar aceste canoane au fost utilizate ulterior în realizarea Omului Vitruvian, opera a geniului Renascentist, Leonardo da Vinci.

Toate tratatele scrise de Vitruvius au ajutat enorm în înțelegerea și capacitatea romanului antic în folosirea metodelor de construire, a utilizării proporțiilor omenești în realizarea construcțiilor, dar și de efectele produse de construcții, orașe, apeducte după corpul uman, cultura acestuia și frumosul văzut prin ochii romanilor antici. La fel, a adus un mare aport în arheologie și istoria arhitecturii în ce privește utilizarea diferitelor mecanisme, utilaje și invenții. Apogeul și impactul adus culturii mondiale a fost la nivel maxim în perioada Renașterii. tratatul fiind vast răspândit de arhitecți precum: Niccoli, Brunelleschi și Leon Battista Alberti, aceștia găsind în scrierile lui Vitruvius adevărata disciplină în Arhitectura, ridicând tratatele la nivel de știință.

In prezent putem vedea efectele scrierilor sale în majoritatea construcțiilor antice romane, renascentiste, clasice, dar și în prezent.

Mai multe despre viata și tratatele lăsate umanității, puteți vedea accesând link-urile de mai jos, sursa acestei postări,

http://en.wikipedia.org/wiki/Vitruvius

http://en.wikipedia.org/wiki/De_architectura

Anunțuri

Athena Parthenos

Un monument devenit un model ideal al arhitecturii și al ordinului doric, și nu în ultimul rând, un simbol al democrației și civilizației grecești. Simplitatea și iluziile optice au făcut din creatorii lor, arhitecții: Ictinos și Callicrates, dar și nu cel din urmă, sculptorul Fidias, un icon al civilizației grecești.

Această prezentare necesită JavaScript.

Partenonul este cel mai mare templu de pe Acropole, fiind, cum am sugerat mai sus, modelul ideal al ordinului doric. Templul a fost dedicat zeiței Atena și adăpostea o statuie monumentală denumită Athena Parthenos (Fecioara Atena), de unde provine și numele Partenon, tradus ad-literam, dar se spune ca în adevăratul sens, numele de parthenos înseamnă camera unei femei nemăritate.

Acest edificiu, culminant al stilului doric, a fost început în anul 447 î.en, finalizat în anul 438 î.en, iar decorațiile exterioare, considerate ca fiind zenitul artei grecești, au fost executate până în anul 432 î.en. Partenonul practic a înlocuit o altă construcție, distrusă în perioada invaziei persane, condusa de Xerxes I, din anul 480 î.en. Clădirea, situată pe Acropola Atenei, a fost construită la dorința lui Pericle, fiind de la început, cea mai înaltă clădire de pe acropolă.

Construirea Partenon-ului i-a fost atribuita lui Fidias, care a apelat la arhitecții Ictinos și Callicrates, pentru a le încredința realizarea acestui templu, dedicat zeiței Atena.

Partenonul, construit în marmură albă, este un templu peripter, care se sprijină pe o fundație executată din trei gradene, formând o platformă de 30,80 m x 69,47 m. Repetiția coloanelor, ce delimitează câmpul vizual în jurul templului, sparge uniformitatea maselor de ziduri, conferă acestui tip de edificiu un caracter particular, în care se împletesc eleganța și forța.

Sanctuarul este format din naos, sala rectangulara adâncă. Aceasta sala, împărțită în trei nave inegale, adăpostea în centru statuia Atenei, statuie realizată de către Fidias din aur și fildeș, înaltă de 12 m.

Sala din spate, opistodomul, închidea uriașul tezaur al Ligii de la Delos, condusă de orașul Atena. Importanța acumulării de bogății explică dimensiunile mari ale acestei săli.

Noțiunile de ritm și armonie tratate cu rigoare matematică se îmbină cu un rafinament extraordinar, care conferă arhitecturii grecești o dimensiune excepțională. Partenonul, grație arhitecților săi: Ictinos și Callicrates, reprezintă una dintre cele mai înalte realizări clasice, în care se împletesc sobrietatea și energia, austeritatea și imaginația. Arta greacă a reușit să realizeze acest dificil „mariaj” între rațiune și poezie, devenind un exemplu pentru arhitecții secolelor viitoare.

În ce privește sculptura, creația lui Fidias, aceasta este situată, ca în toate templele grecești, numai pe elemente arhitecturale fără rol funcțional. Astfel pe Partenon se găsesc decorații sculptate pe:

– cele 92 de metope reprezentând lupta dintre Centauri și Lapiți;

– frontonul de Est (expus la răsărit) prezentând nașterea miraculoasă a zeiței Atena;

– frontonul de Vest descriind disputa dintre Poseidon și Atena;

– partea de sus a zidului sălii de cult (cella) pe care se desfășoară o friză cuprinzând, între spațiile dintre coloane, cortegiul Panateneelor, alcătuit din patru sute de personaje și două sute de animale. Aceasta friză dă o puternică impresie de dinamism și libertate, prin varietatea atitudinilor. Modelul corpurilor, animat de jocul drapajelor, creează impresia de mișcare, evitând monotonia.

Sculptorul Fidias știe să îngemăneze sobrietatea și energia stilului doric  împletindu-l cu eleganța și grația stilului ionic.

One of 7

Frumusețea, o formulă complexă, ce își are rădăcinile adânc înfipte în istoria umanității. De fapt, aceasta formulă aparține de drept naturii, precum Fibonacci, a încercat să o descrie. Frumusețea înconjurătoare, poate nu a fascinat umanitatea de la primii pași, dar a intrat încet în inimile muritorilor. Iar împletirea frumuseții între umanitate și natură, a generat, încă din Antichitate bazele unei altfel de arhitectură și anume: Arhitectura Peisajeră.

Primii pași ai arhitecturii peisajere, din istoria umanității, nu se leagă neapărat de frumusețe, ci mai degrabă de utilitate, nu vorbesc de primele intenții ale umanității legate de agricultură și plantarea plantelor și întregul proces tehnologic, ci de primele sisteme de irigații, ce aparțin civilizației Egiptului, fiind preluate apoi de restul civilizațiilor, precum: persani, mesopotamieni, greci, babilonieni, culminând cu ingenioasele apeducte romane.

Dar, a uni utilitatea cu frumusețea, a fost nevoie de un pic de timp. Aceasta comuniune, dezvoltându-se foarte bine în Babilon, a generat chiar un mit, o legendă cu a lor grădină culminantă,  grădina Semiramidei, rămasă în analele istoriei, atât datorită creatorului său Nabucodonosor al II-lea, dar și scriitorilor greci.

Această prezentare necesită JavaScript.

Aceasta grădină, a luat proporții biblice, datorită specificației date grădinii, de către civilizațiile antice ale regiunii:mesopotamieni, care considerau grădinile: „suprema fericire umană” și persani, care numeau grădinile lor: „raiuri„. Nu numai aceste două criterii sunt luate în considerare, ci și datorită anvergurii acestei grădini, iar plusul cel mai mare, locul biblic al raiului creștin, descris în Geneza.

Datorită acestor atribute, Grădinile Suspendate ale Semiramidei au rămas înscrise în istoria umanității, dar și în lista celor 7 Minuni ale lumii Antice, fiind printre primele care ne vin în minte la enumerarea acestor minuni arhitecturale ori sculpturale.

Conform scrierilor lui Herodot, orașul Babilon era înconjurat de ziduri, dispuse concentric, iar orașul propriu-zis era așezat pe malul stâng al Eufratului, și împărțit în două cartiere. Un cartier fiind ocupat de palatul regal, iar cel de-al doilea având în centrul de interes, templul zeului Enlil. În partea de N – E a palatului se afla aceasta faimoasă grădină.

Conform spuselor lui Diodor din Sicilia, grădina suspendată ar fi o creație cerută de către Nabucodonosor al II-lea pentru alinarea unei soții bolnave! Legenda ne spune că această grădină trebuia să recreeze locul natal al soției sale, situat în munți.

O altă legendă ne comunică faptul că această gradină ar fi fost construită de către regina asiriană, Semiramiza. Dar ambele legende nu au nici măcar o susținere științifică, până în prezent nefiind găsite dovezi arheologice care să ateste existenta acestor grădini, ori fie Nabucodonosor al II-lea sau Semiramida să fie ordonatorii acestei legendare creații peisajere.

Totuși, în istorie, au rămas, drept mărturie, descrierilor lui Philo din Bizanț, care sugerează faptul că: arborii erau plantați pe terase susținute de colonade, nu la nivelul solului, iar irigarea era asigurată cu ajutorul unor scripeți și sisteme de canale. Aceste descrieri sunt susținute și de către geograful grec Strabo, conform scrierilor sale: ” Grădinile constau în terase ridicate una deasupra celeilalte sprijinite pe stâlpi cubici. Terasele erau goale și umplute cu pământ pentru a permite copacilor de dimensiuni mari să fie plantați.”

Două excavări arheologice, prima condusă de către francezul Fulgese Fresnel, 1852 – 1855, iar cea de-a doua, condusă de către germanul Robert Koldeway, au reușit să susțină, locația acestei grădini legendare, ca o anexă a palatului lui Nabucodonosor al II -lea.

Realitate sau legendă, indiferent de adevărul ascuns sub dovezile cu susținere sau nu, Grădinile suspendate ale Semiramidei, ne lasă mintea să zburde în zeci de direcții, privind forma, tehnica, estetica, anvergura, etc. În prezent, locul fostelor Grădini Suspendate, este acoperit de nisip, isprăvind astfel, aproape orice urmă de existență.

Senenmut

Această prezentare necesită JavaScript.

În timpul celei de a XVIII-a dinastii, se naște arhitectul Senenmut, cunoscut și sub numele de Senmut ori Senmout, numele lui tradus literalmente însemnând „fratele mamei„.

Acesta a fost născut într-o familie de oameni simplii, care a avut șase copii, printre care și Senenmut, trei frați și două surori.

Primele relatări despre Senenmut, îl descriu pe acesta ca fiind intendentul soției Hatshepsut, și al fiicei Neferure, a faraonului Thutmose II. Deși unii egiptologi consideră că, Senenmut, ar fi servit chiar sub domnia lui Thutmose I. Dar probabil, acesta a servit când Hatshepsut nu era încă faraon, iar imediat după numirea acesteia, Senenmut, a fost numit Înalt Administrator al Curții.

Senenmut era însărcinat să supravegheze lucrările de: excavare, transportare și construire a obeliscurilor gemene, construite la intrarea în templul din Karnak, cele mai înalte în acea perioadă.

Acesta a rămas în istoria umanității și a arhitecturii, datorită realizării complexului funerar de la Deir el-Bahri, aproape de Valea Regilor al lui Hatshepsut. Acesta se află la Teba, pe malul Nilului, aproape de intrarea în renumita zonă a Văii Regilor. Acest monument, templu mortuar, este capodopera de căpătai a lui Senenmut, dar și o alt fel de interpretare a acestui tip de program arhitectural. Înlocuind mastabaua ori piramida, cu o arhitectură mai complexă, cu terase, colonade și grădini, o construcție atipică acelor vremuri.

Această magnifică realizare, proporționată armonios și o estetică desăvârșită, toate concepute în jurul unei simetrii elegante, a fost creeată înaintea conceptelor estetice și constructive ale Greciei Antice.

Djeser-Djeseru„, ce reprezintă, „Cel mai sfânt dintre sfinți„, denumirea templului mortuar dar acestei construcții, ascundea statuia zeului în care se reincarna trupul lui Hatshepsut, cel de-al cincilea faraon, a celei de-a opta dinastii, presupusă iubită a arhitectului Senenmut. Aceasta construcție fiind inspirată din construcția templului lui Menuhotep, dar, Senenmut a mers mai departe, adăugând construcției încă două terase suprapuse înalte, fiind articulate de o colonadă dublă. Aceste terase sunt interconectate prin rampe lungi, care au fost odată înconjurate de grădini. Acest hipogeu conține elemente clasice ale arhitecturii egiptene, precum coloane, curți, sală hipostil, curtea Soarelui, capela și templul.

Din păcate, acest măreț monument, a căzut pradă timpului și societății, frumoasele grădini au dispărut de mult timp, iar statuile zeilor ori ale faraonului fiind furate, iar în 1997 fiind martorul unui atac terorist, unde au murit 58 de turiști străini și patru egipteni.

Chiar dacă nu mai are măreția de odinioară, acest fascinant monument încă atrage ca un magnet atât profanul cât și sacrul, chiar dacă numele lui Senenmut nu este pe buzele tuturor, acesta a schimbat un curs în arhitectura Egiptului Antic, dar și al Mapamondului, adăugând gustul și rafinamentul.

Man or just a God?

Arhitectura străveche, cea Neolitică, până la perioada Antichității, probabil cel mai mare semn de întrebare ridicat umanității. Un moment al istoriei mondiale ce încă a păstrat multe și nenumărate mistere, de la creație, modul de execuție și rolul programului arhitectural în sine, dar și a realizatorilor acestor monumente și construcții megalitice.

De asemenea primul arhitect cunoscut al umanității este un mister, mai ales datorită zonei sale de naștere, Egipt. Numele lui este Imhotep, dar adesea este cunoscut și sub numele de: Im-hotep, Ii-em-Hotep

Această prezentare necesită JavaScript.

Acesta s-a născut undeva în perioada 2650 – 2600 î.en, iar numele său specifica „Cel ce vine cu pacea, este pace!„. Și a fost fiul lui Kanofer, care pare a fi de fapt un prim arhitect al umanității, asemeni fiului și al Kheredu-ankh, mamă, care ulterior va fi ridicată la rangul de semi-zeiță, datorită plămădirii lui Imhotep.

Primul arhitect al lumii a creat sub cea de-a III – a dinastie a Egiptului Antic, sub domnia faraonului Djoser, ocupând chiar destul de multe funcții: fiind cancelar al faraonului, cel mai înalt om din stat după faraon, administrator al palatului, înalt preot al templului lui Ra din Heliopolis, doctor, arhitect, prim sculptor, prim tâmplar și cel mai înalt grad în ceramica urnelor.

Datorită minții sale și a creațiilor sale care l-au propulsat, de la rangul de simplu muritor al Egiptului Antic la cel de zeitate, lucru confirmat de statuia divină realizată după decesul său. Fiind chiar singura persoană a Egiptului care a avut parte de un asemenea tratament, unde doar faraonii erau considerați zei și doar pentru ei se realizau statui mortuare. Poate și datorită acestui tratament îl amintim astăzi pe Imhotep.

 Se pare că tot el a dat startul artistului ce întreține vaste relații în diferite domenii, lucru îmbrățișat ulterior de la Renaștere și pierdut la divorțul Artei de Arhitectură. Imhotep și-a lăsat amprenta nu numai în arhitectură, ci și în medicină, fiind considerat chiar și părintele medicinei, rezolvând câteva cazuri medicale precum: plăgi, răniri, entorse ori fracturi ale capului, gâtului, bratelor, claviculei, sternului, dar și prin extirparea unor tumori la sân ori abcese.

În arhitectură acesta a făcut istorie datorită startului dat monumentelor mortuare ridicate în cinstea faraonilor, denumite Mastaba. Acest tip de program funerar, construit în formă de piramidă în trepte, păstrează corpul faraonului. Care datorită condițiilor create în interiorul piramidei se mumifică. În interiorul piramidei se mai află lucruri personale deținute de faraon în timpul vieții, majoritatea fiind adevărate comori, iar pe pereții acestora sunt redate scrieri hieroglifice, scrieri ce redau trăirile și realizările din timpul vieții faraonului.

Accesul în mastaba a fost proiectat în așa fel încât să fie greu de găsit, iar de multe ori accesul fiind chiar primejdios. Prima piramidă construită a fost în Saqqara și a aparținut faraonului Djoser, construită în perioada 2630 – 2611 î.en.

De asemenea Imhotep este considerat, deși a fost utilizată la scara largă și înainte de Antichitate, primul constructor în piatră, fiind considerat chiar primul care a utilizat coloanele din piatră ca element de susținere.

Poate nu a fost chiar primul arhitect al umanității, dar este unul dintre cei mai mari și emblematici ai istoriei omenirii și arhitecturii.

The beginning

Arhitectura, un instrument străvechi, pornit, inițial din necesitate, apoi dezvoltat spre spiritualitate și nemurire.

Această prezentare necesită JavaScript.


O urmărire a acestui fir, adânc în abisul umanității pare imposibilă, pare mai mult de domeniul arheologie decât de domeniul istoriei arhitecturii, dar…

După cum am specificat mai sus, arhitectura a luat naștere din necesitate, dar mai mult, din schimbarea unor obiceiuri, principalul ar fi, renunțarea la viața nomadă în schimbul sedentarismului.

Schimbarea, de la omul nomad, vânător, culegător, călător al marilor migrații, la sedentarismul, de cultivator și crescător de animale, a dat startul omului constructor și utilizator de materiale și unelte de construit.

Evident, primele locuri utilizate locuirii, au fost peșterile (vezi:La première forme), apoi colibe alcătuite din piei de animale întinse peste un cadru de oase de mamut, cum o afirmă o descoperire efectuată de arheologii ruși, o construcție realizată acum 14 000 de ani.

Construcțiile de locuințe, majoritatea multi-familiale, au depins întotdeauna de zonă, de la lut și chirpici în Egipt și Mesopotamia, la lemn și nuiele, înzestrate cu acoperișuri în Europa.

Odată cu sedentarismul au mai apărut diverse edificii închinate religiilor și credințelor, rezultând de aici și edificii închinate vieții de apoi, precum: menhire, dolmene și cromleh-uri, urmate de edificii mortuare.

Negurile istoriei sunt neclare, arhitecții timpuri fiind practic inexistenți, asemeni artiștilor  uitați în fumul existenței îndelungaților ani decurși de atunci.

Dar startul dat de ei a condus la civilizații mărețe și culturi diverse, până la contemporanii noștri, astăzi arhitectura, fiind unul dintre cele mai puternice instrumente sociale, culturale și de propagandă.