The Wounded Angel

„Am vrut să împărtășesc veștile bune cu tine – nu am fost respins în acest an, chiar și dacă juriul a fost teribil de strict. Chiar se pare că, totuși, am obținut un real succes prin rândul colegilor și membrilor juriului. Gallén a fost atât de încântat încât nu i-am putut lua spusele în serios. Primele sale cuvinte au fost de o măreață lingușire, ciudat, era foarte entuziasmat în fața picturii mele. Mi-a spus ca ia lăsat impresia ca m-am retras, singur, într-o cabană mică, ghemuit în mijlocul unei mari păduri, ai cărei copaci aveau rădăcinile crescute la colțurile cabanei, iar eu pictam într-o completă indiferență față de lumea exterioară. El mai spunea că radiază  pace și armonie ca nicio altă lucrare din expoziție. – Chiar și Edelfelt mi-a spus lucruri frumoase.”

Scrisoare către Blenda Simberg, 4 Octombrie 1903.

Această prezentare necesită JavaScript.

Doi băieți ursuzi și sănătoși, transportă o targă, purtând un înger îmbrăcat în alb. Aripa îngerului a fost rănită și ochii ei sunt acoperite cu un bandaj. Pictura nu ne spune ce sa întâmplat, lăsând loc atâtor interpretări câți spectatori o privesc. Poate, aceasta multitudine de variante, a fost chiar alegerea artistului finlandez: Hugo Simberg. Când el a afișat, mai întâi lucrarea în expoziția anuală a Societății de Artă Finlandeze, expoziție redactată de către Hugo Simberg, în scrisoarea de mai sus, opera ar fii fost foarte aproape în a primii un nume.  Lipsa numelui și multitudinea de povesti ale privitorilor, poate a fost modul artistului de a spune că nu există o singură interpretare corectă . Fiecare privitor creează semnificația lucrării pentru el / ea, interpretând-o într -un mod personal.

Hugo Simberg și-a petrecut mulți ani lucrând la aceasta opera. Schițele și fotografiile lui ne povestesc progresul lucrării sale. Primele scene îl redau pe îngerul rănit, într-un vagonet, împins de mici demoni. În tot procesul creației, figura îngerului rănit, a fost punctul central al operei lui Simberg, dar și peisajul ales, fiind unul real, Eläintarha Park în Helsinki, iar aleea de-a lungul golfului Töölönlahti  există și astăzi. În perioada realizării operei sale,  Eläintarha Park, era un loc popular de activități și promenadă al clasei muncitoare. De asemenea multe instituții caritabile își aveau locația în jurul acestui parc, printre care se numără: „Școala Fetelor Oarbe” și „Căminul Schilozilor„. În pictură reiese direcția, pe care o au cei 2 băieți și îngerul rănit transportat de ei, spre cele 2 instituții caritabile menționate mai sus. Simbolic, îngerul, poartă în mâna dreaptă, un mănunchi de ghiocei, reprezentând sănătatea și renașterea.

În perioada realizării operei, Hugo Simberg, suferea de meningită, pictura fiind un puternic aliat, în timpul recuperării sale, dar, se crede, și sursă de inspirație metaforică: „Meningita având ca simptome: dureri de cap, redoare (înțepenirea gatului), confuzie sau nivel scăzut de conștientă, fotofobie.” Fiecare dintre aceste simptome, se regăsesc în prezența centrală a îngerului. Dacă am „transforma” aripile îngerului în plămâni, am observa și un prejudiciu adus de meningită tuberculoasă la nivelul superior al plămânilor lui Simberg. Dar, toate cele redactate mai sus, sunt o pur interpretare a unor legături cu realitatea lui Hugo Simberg la acel moment.

La o privire atentă, supusă razelor X, imaginea familiară este alta față de rezultatul final. Sub pictura actuală, îngerul, deși are aceeași poziție, are părul mai închis la culoare,  bandajul nu îi acoperă ochii, ci este pus peste frunte, iar pe fundal apare o barcă. Simberg a făcut apel către mai multe fete, pentru ai poza ca model pentru înger, una dintre fete având chiar părul castaniu. Simberg a realizat pictura în atelierul său din Helsinki, fiind finalizată în anul 1903. Se crede, că unele dintre ultimele modele pentru înger, au fost Gertrude și Adrienne, fiicele lui Carl Mangus Gadd, medicul orașului Viipuri. Membrii familiei Gadd soseau regulat, aproape în fiecare vară, în Niemenlautta, lângă Vyborg, la fel și ai familiei Simberg. Este foarte posibil, ca părul blond al îngerului sa aparțină uneia dintre cele doua fetite ale familiei Gadd. Tot în 1903, artistul Simberg, le-a realizat două portrete celor două fetițe. Unul este intitulat „Morning ” și este portretul făcut de Simberg pentru Adreienne Gadd, în prezent aparținând colecției Ostrobothnian Museum, iar celalalt portret, intitulat „Girl” aparține colecției Gösta Serlachius Fine Arts Foundation și o reprezintă pe Gertrude Gadd. De asemenea, nu pot spune sigur, ca una din fetele familiei Gadd este îngerul din pictura lui Simberg, este tot o presupunere. Hugo Simberg nu a lăsat nicio schiță, fotografie sau înscris, pentru ultima etapă a operei sale. Motivul alegerii părului blond pentru înger și identitatea modelului a rămas, până astăzi, un mister.

Hugo Simberg a fost rugat să se ocupe, împreună cu pictorul Knut Magnus Enckell, de frescele pentru Catedrala Tampere, 1905 – 1906. Printre acestea, Simberg, a transpus, într-o variantă mult mai vastă, opera lui favorită: „The Wounded angel”. Varianta originală, a operei, este expusă în Atheneum – Helsinki, și a fost finalizată în anul 1903, în ulei, iar astăzi este considerată opera de referință a lui Hugo Simberg și a fost votata, în 2006, pictura națională a Finlandei.

Beauty in stone

„Ce te face să îți pui mai multe întrebări, să îți frământe interiorul și să îți macine gândirea? Când ai să vezi perfecțiunea, îți poți sugera doar un simplu perfect, fantastic, etc, dar când perfecțiunea devine imperfectă, printr-un element distructiv, îți atrage ireversibil simțurile!

Deci perfecțiunea pură a unui cub te lasă rece față de unul cu un colț ciobit” – artist și profesor de pictură și estetică al Liceului Carmen Silva din Ploiești – Prahova -Florin Șuțu

Această prezentare necesită JavaScript.

Am dedicat această secțiune, Ars Gratia Artis, pentru a aduce un omagiu artiștilor din istoria umanității, dar și a operelor creeate de aceștia, opere ce s-au înfipt adânc în istoria umanității și a artei!

Am început cu o idee asupra perfecțiunii și imperfecțiunii și asupra viziunii acestor două stări, stări care se vor schimba cu trecerea timpului, poate nu se vor uita, dar se vor schimba! Am început cu această descriere, dată de fostul meu profesor, deși opera despre care voi discuta, nu a fost creeată cu imperfecțiunea prezentă, defapt, datorită acesteia a ajuns aproape cel mai bun exemplu de perfecțiune!

Venus din Milo, de la expunerea în Muzeul Luvru, din 1821 și până în prezent, este considerată cea mai perfectă descriere a femeii și feminității și apropierea cea mai exactă de perfecțiunea sculpturii antice. Inițial a fost încredințată, din greșeală, sculptorului grec Praxiteles, dar ulterior, sculptura, sperăm, a revenit artistului în cauză, Alexandros din Antioch, fiul lui Menides.

Conform legendei, sculptura originală și completă, împreună cu brațele și piedestalul,  a fost găsită de un țăran, Yorogs Kentrotas, de origine greacă de pe insula Melos, în anul 1820, într-o nișă, iar de aici i se trage și numele de Venus din Milo. Imediat după descoperire, francezii au plătit conducătorilor turci din Imperiul Otoman, conducători în aceea perioada peste Grecia, 1000 de franci pentru a intra în posesia sculpturii. În Franța acelei perioade, Curentul Clasicism era în plină ascendență, iar găsirea acestei statui părea a solidifica fundația acestui curent arhitectural și artistic. După această cerere, făcută de către Franța, a venit  și din partea Germaniei, inițial din partea ambasadorului german din Grecia, ulterior, cererea fiind făcută în numele prințului încoronat Ludwig I de Bavaria, dar mai târziu, respectiv în anul 1917.

Faptul că în Franța, stilul Clasicism lua amploare, a adus pe culmi faima acestei statui, dar, francezi considerau că sculptura este mult prea nouă, ea fiind realizată de către Alexandros în jurul anilor 100 d.en., iar ei, inițial au atribuit sculptura fie lui Phidias ori Praxiteles, doi titani ai artei grecești antice,  astfel fiind clasată în perioada clasicismului artistic antic grecesc, ceea ce era realizat după aceasta perioadă, precum și Venus din Milo, respectiv perioada elenistică, erau considerat mult inferior, nefiind demn de luat în considerare pentru consolidarea noului stil artistic. Acest fapt a dus la deteriorarea bazei statuii, unde apărea numele adevăratului artist al acestei opere, dar desenul lui Jean – Baptiste – Joseph Debay, denumit Venus Victirx, publicat în 1821, ne arată adevărată înfățișare a operei găsite de către țăranul grec.

În prezent, Alexandros din Antioch, este cunoscut datorită acestei opere nemuritoare, dar în rest acesta este practic un anonim, fiind, probabil, cunoscut doar în aceasta zonă, în timpul vieții sale, concesionând lucrări pentru diverse personalități ale zonei, fiind cunoscut și datorită faptului ca a câștigat un concurs artistic de compus și cântat, undeva în jurul anilor 80 d.en., conform unei inscripții găsite în orașul Tesphiae din Grecia. Se consideră că tot el ar fi autorul sculpturi lui Alexandru cel Mare, expus tot la Luvru. Până în prezent, nimeni nu a putut afirma cu exactitate fie, data de naștere a lui Alexandros, fie decesul acestuia, dar faptul că opera lui ia oferit nemurirea, dar nu numai, făcând din el unul dintre cei mai mari sculptori din istoria umanității și artei, fiind considerat cel mai apropiat etalon al purității perfecțiunii.

Return of the Soul

Arta, inițial creată ca o amprentă a personalității, a lumii înconjurătoare ori a unor evenimente primare, a căpătat, după un statut dedicat, mai mult sau mai puțin forțat, o aură religioasă, urmată de o explozie de manifestări de natură laică. În prezent, arta a câștigat și statutul de forță, de manifest, de repulsie social-cultural-politic.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arta plămadită de Jane Frere, o instalație ce se vrea de la primul fir, la prima figurină, o bucată zdravănă de realitate crudă, de deznădejde, lipsa unei premize viitoare, pierderea unor idealuri și ruptura de loc ori bucată din tine sau de lângă tine. Controversata manifestare a artistei este o mică palmă dată umanității, umanitatea reală, cea văzută și prin ochii lui Mark Twain și cea văzută prin ochii refugiaților palestinieni, indiferent de vârstă ori sex. Jane Frere nu  a ales de la distanță subiectul instalației sale artistice, mai mult, ea a făcut parte din ea, trăind, alături și lucrând alături de refugiații palestinieni din taberele de refugiați ale ONU din Orientul Mijlociu. Micile figurine, prezente în instalație, ne convoacă mintea să fim părtași la atrocitățile și violențele din natura umană

„Oamenii care au văzut aceasta instalație artistică, atât în Ierusalim, cât și în Cisiordania, a fost izbiți de un șoc, de un profund efect catharsis, dar a fost o experiență purgativă pentru mine” declara artista Jane Frere. „… de la Drumnadrochit la Inverness-shire a fost un adevărat colector de lacrimi, pe atât de mulți oameni i-am văzut plângând în timp ce urmăreau instalația, amintindu-și de cele petrecute, pentru majoritatea reprezentând o rană deschisă încă, nevindecată!”

Pentru a ceasta instalație, Jane Frere, a lucrat și petrecut un timp de doi ani alături de artiști și refugiați palestinieni, ori oameni care au trăit în taberele de refugiați din West Bank, Iordania și Lebanon. Rezultanta cercetărilor artistei, axate pe emoțiile și trăirile refugiaților, a fost încununată de această uimitoare operă. Opera, care transmite mai departe neputința, represaliile aduse familiilor de refugiați ramase în urmă, frica și lipsa unui viitor mai sigur, încătușează aceste trăiri pentru a fi expuse publicului, precum o cutie a Pandorei, în care firava speranță se zbate intre aceste „suflete”.

Jane Frere sugerează că întreaga opera nu are o factură politică ori religioasă, ci mai degrabă o latură umană, dar o umanitate în antonim cu ceea ce reprezinta de fapt umanitatea. De asemenea, artista neagă orice implicare în sferele descrise mai sus, iar decizia de reprezentare a tragediilor umane ale refugiaților într-o forma artistică a fost una pur umană și spirituală fără ca rezultatul acestei instalații sa fie un succes politic ori din sferele înaltelor cercuri artistice, ci pentru a îndrepta privirile oamenilor spre dramele semenilor fără un viitor sigur.

For aeon

Egiptenii antici au iubit și crezut în veșnicie. O demonstrează arhitectura lor, ritualurile lor de îmbălsămare și mumificare, Cartea Morților și pictura.

Nu am să  vorbesc despre un mormânt celebru, ori a unui faraon celebru, ci am să mă cobor la rangul de scrib, un scrib care a acceptat schimbarea!

Această prezentare necesită JavaScript.

Mormântul lui Naht, scrib și astronom în templul lui Amon sub domnia lui Tutmes al IV -lea, se află în Valea Nobililor din necropola Tebei, fiind cunoscut sub numele de TT 52 în lumea arheologiei.

Planul simplu al hipogeelor se prezintă sub forma unei capele decorate cu picturi, picturi ce își păstrează prospețimea în ciuda vârstei milenare.

Pictura mormintelor egiptene trebuia să evoce trei spații: viața pământeană, reprezentarea riturilor funerare îndeplinite pentru cel dispărut și viața de dincolo.

În ciuda acestor teme convenționale, meșterul Noului Regat se prezintă ca un artist original, reluând fiecare din aceste motive conform propriului talent creator. Pictura reușește să se degajeze de rolul său religios și decorativ, pentru a se arata ca o artă independentă. Aceasta pictură reflectă claritatea și puterea de imaginare a artistului care dă viață unui spațiu rigid într-un sistem la fel de inflexibil și codificat.

Toate scenele redate concură la pregătirea în mod simbolic a ofrandelor necesare banchetului funerar: defunctul va putea să-și ia provizii pentru a-și asigura supraviețuirea. Scenele se înlănțuie într-o ordine logica, în maniera „benzilor desenate„, iar lecturarea acestora începe de jos în susul suprafeței pictate. Pe unul din pereți este o reprezentare a muncilor agricole: aratul, semănatul, treieratul, etc. Pe un altul, apare defunctul vânând pasări și pescuind în mlaștină. În fața intrării, este redată o scenă a unui banchet unde, printre diverse grupuri de persoane, se observă un trio de muziciene: o cântăreață la flaut dublu, o cântăreață la lăută și o alta la harpă. Fiecare cap, prin poziția lui și prin mișcarea cosițelor, are o expresie proprie. Cele două fete în rochii lungi, mulate pe corp, încadrează o dansatoare goală, ce poartă o mică centură în jurul șoldurilor. Conform canoanelor , o convenție constantă impune personajelor o frontalitate absolută, cu umerii văzuți din față, capul din profil, ochiul din față, bazinul din trei sferturi și picioarele din lateral. Pentru a-și demonstra suplețea, dansatoarea privește în spate, schițând un pas de dans.

Pe peretele aspru al stâncii, în jurul anului 1420 î.en. artistul anonim aplică, de mai multe ori, un strat subțire de chirpici, pământ argilos amestecat cu paie, pentru consistență. Apoi, îl acoperă cu un grund subțire de stuc, alcătuit din ipsos și strat de piatră. Pictorul a trasat apoi linii pentru separarea registrelor în interiorul cărora a redat scenele vizibile în imagini, toate realizate în canonul tradițional. A pictat apoi fondul scenelor în gri-bleu deschis, și apoi personajele așternute în aplat și fără umbre.

Paleta pictorului egiptean antic cuprindea tonuri de ocru-roșu, galben și brun, alb de var și negru de fum, verde și albastru obținute din pete de cupru și cobalt. Către mijlocul dinastiei a XVIII-a, pictorii, ca și cel de față, acoperă scenele pictate cu un strat protector de vernis care, îmbătrânind, da un aspect brun-roșcat pe carnația personajelor, așa cum se poate observa în aceste imagini.

Deși nu cunosc numele pictorului, iar secțiunea din blogul meu: ” Ars Gratia Artis” o doream dedicată doar unor artiști din istoria umanității a căror nume apar în paginile ei, am închis ochii acestui canon personal și am deschis ochii acestei minuni antice.

The Untouchables

Considerăm că, avansând în timp, ne cultivam noi credințe sociale, încercăm să aflăm noile sensuri ale libertății, luptăm pentru alte drepturi: de egalitate, fie ele sexuale, de orientări sexuale, rasiale, caracter religios, etc. Dar am ajuns orbi la altele, la sclavia modernă, cea pe care ne-o permitem și ne-o asumăm, închizând ochii, ori bucurându-ne că nu se întâmplă-n propria „ogradă”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Citindu-l pe Frédéric Beigbeder, am ajuns să îmi consolidez concluzia spre orientările societății moderne „sclavagiste”, asemeni unor alți doi scriitori: George Orwel și Mark Twain, dar adevărul este mult mai crud, mai ales cel prezent în lumea celor ce ii vrem fericiți și apărați: copiii.

Deși exista organe abilitate la nivel international, prezente prin Unicef ori Drepturile Copilului, astăzi, sistemele sociale prezintă dese derapaje, ori mușamalizări sociale.

Unii dintre noi s-au ridicat și au spus ca regele este gol, iar realitatea nu este roz, precum poveștile spuse lor, celor mici, iar unul dintre ei este Erik Ravelo, un artist cubanez de origine.

Fotografiile lui Ravelo, aparținând curentului de artă conceptuală, doresc să izbească mentalitatea umană, să urle de durere, ca o palmă menită să ne trezească din adormire.

Seria fotografică, intitulată: „Los Intocables„, tradus prin „Cei de neatins„, trage un semnal de alarmă asupra acestor probleme sociale puse pe umerii mici ai ființelor firave.

Printre semnalele trase se numără: pedofilia și pedofilia preoților catolici, prostituția infantilă ori vânzarea minorilor pentru servicii sexuale turiștilor, traficul de organe și carne vie, transformarea copiilor în bombe vii ori ținte în războaie, atacurile armate din liceele americane dar și altele, precum: mâncarea fast-food și obezitatea infantilă ori poluarea chimică, biologică ori fizică la care sunt supuși copiii. Dar sunt, din păcate mult mai multe: în Africa: foametea și bolile, violentele extreme, ori transformarea, prin spălarea de creier, a unor adevărate mașini de ucis, fiind în stare să își ucidă proprii părinți, în Asia: sclavagism sexual, viață mizerabilă, copii care lucrează mult peste normă și în spații periculoase, fiind prost plătiți și tratați. În Europa și America: pedofilia, obezitatea infantilă, boli cardio-vasculare, leucemie, cancer, HIV/SIDA, alimentație nesănătoasă și lipsa educației, ori câștigarea traiului din cerșit, consumul de droguri și stupefiante.

Fotografiile realizate de către Erik Ravelo, au fost expuse în cadrul Fabrica, în anul 2012, au fost create în scopul promovării drepturilor copiilor și dreptul acestora la o viață sănătoasă mental și fizic, purtând mesajul: „The right to Childhood Should be Protected”.

Conform spuselor doamnei Ileana Vulpescu: „Pentru copilul ocrotit viața este un fel de plutire și de tărâm de vise și realitate, pentru cel nevoiaș este o permanentă școală a adevărurilor ce i se dezvăluie rând pe rând, neavând nevoie de tălmăcire”

Se spune că: lucrul care nu te omoară te face mai puternic, dar indiferent de cât de puternic ești: paranoia, crizele mentale, frustrările, integrarea socială, ca rezultante ale traumei, fiind printre cicatricile care nu vor sa piară.

Probabil, aceste probleme sociale, vor dispărea la un moment dat, dar să nu ne îmbătam cu apă rece ori să închidem ochii la faptele semenilor asupra odraslelor și să încercam să încetam prin ai numi animale. Animalele nu își bat copii și sunt demne de acest nume, pe când umanitatea și sentimentele umane sunt deseori mai josnice.

Colors from the East

Este foarte greu, dacă nu dificil, să săpăm în adâncurile istoriei după primul penel care a împărtășit lumii, primele pete de culoare semnificative. Cunoaștem primele contacte ale umanității cu arta, fie ea pictură ori sculptură, dar spre marele regret, numele primilor pictori apar destul de târziu pe filele analelor istorice.

Poate nu este primul nume al unui pictor în istorie, dar faptul că deținătorului unui penel antic răsare din estul globului ma încântă. Numele acestui antic pictor este: Yan Liben.

Acesta s-a născut în China, trăind în perioada cca: 600 – 673 en., fiind pictor și oficial guvernamental al timpuriului guvern al dinastiei Tang, fiind cunoscut și sub denumirea de baronul Wenzhen al regiunii Boling.

Yan Liben a rămas în istoria Artei și a Picturii, penelul său făcând parte din Arta Est-Asiatică, iar amprentele lăsate de acesta ne demonstrează: verticalitatea picturii asiatice, perfecțiunea și stilul clar și suav, care au rămas aproape intacte prin secolele ce au urmat acestuia.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deși acesta a reprezentat doar oficialități ale vieții politice din China, nu putem trece cu vederea numele acestuia în rândul marilor artiști ai istoriei. Rolul acestuia în politica vremii, este probabil, moștenit de la tatăl său, Yan Pi, acesta din urmă aflându-se în postura de Director adjunct al Palatului dinastiei Tang, al Afacerilor. Atât Yan Liben, cât și fratele acestuia, mai mare, Yan Lide, au fost apreciați și foarte bine cunoscuți, datorită abilităților care îi înzestrau pe amândoi în rezolvarea problemelor imperiale din zonă. Iar una dintre abilitățile lui Liben fiind dirijată spre latura artistică și anume pictura.

Datorită acestui talent, Liben, a primit comenzi din partea oamenilor politici ai vremii, să le imortalizeze portretele prin picturi, realizând astfel 24 de portrete ale marilor contribuitori ai regimului și 18 portrete ale învățaților sub suveranitatea Împăratului Taizong.

Picturile sale, deși sunt portrete ale oficialităților epocii, imprima stilul pur asiatic, fără o gama variată de culori, predominante fiind roșul și non-culoarea negru. Culoarea este uniform distribuită, precisă, lipsind zonele de lumină, umbră ori penumbră. Adevărate stampe, cu inserții caligrafice, iar personajele pictate sunt proporționate în funcție de rangul deținut și o atenție deosebita asupra detaliilor anatomice, dar și o prima observare a perspectivei, ori o tentativa de înțelegere a funcționarii a acestui detaliu.

Drumul început de Yan Liben ia o altă turnură, începând cu anul 656 și durând aproximativ până în anul 661, când a urmat calea arhitecturii, purtând titulatura de Arhitect Imperial.

În anii ulteriori a urmat pașii fratelui sau, Yan Lide, alegând cariera politică și devenind inițial: Ministru al Lucrărilor Publice, în jurul anului 669, Examinator al Biroului Guvernamental, culminând cu funcția de Cancelar guvernamental și Baron al regiunii Boling, până la decesul său din 673.

Datorită contactului său cu politica, probabil, ne putem aduce astăzi aminte de Yan Liben, ca primul nume de pictor din istoria umanității.

Windows

Această prezentare necesită JavaScript.

Fereastra, poate primul și ultimul contact cu realitatea exterioară. Un element aproape indispensabil ce te conectează instant și repetitiv, uneori chiar monoton până la depresie și ură, iar alteori fiind ultima ta susținere, eliberarea ta.

Acest element indispensabil, aceasta barieră opacă ori transparentă, a fost muza a câtorva artiști colosali ai penelului: Henri Mattise, Salvador Dalí, René Magritte și Andrew Wyeth.

Imaginile diferite, surprinse de cei patru artiști, ne sugerează și impun stări diferite. Stări ce se sustrag una față de cealaltă, de la concept la stilul de realizare, vesel și vibrant la Mattise, precum o fotografie ireală și lipsită de sentimente la Magritte la o iubire obsesivă la Dali ori o umilitoare și adâncă tristețe la Wyeth.

Prima este ceea a lui Henri Mattise, vibrantă prin penel, plină de culoare, de fericire survenită din impresia lipsei de griji, cum ar spune italienii: „Dolce far niente„. O pictură ce imprimă adânc în minte definiția libertății supreme, o libertate individual egoistă, o iubire puternică a Eului, ce rezultă din apropierea față de natură și mare, prin dăruirea acestora din urmă.

Trecând la Magritte, indiferența și glacialitatea îi iau locul fericirii, iar libertatea dobândită este uitată, părând o infirmitate, un concept nesemnificativ. O lipsă a sentimentelor generată de obsesia perfecționismului, prin linii perfect verticale, orizontale și oblice, transparența și execuția detaliată. Magritte, prin stilul său pictural, perfect fotografic impune o stare de respect și teamă din partea privitorului, acesta din urmă, adolând artistul precum o zeitate coborâtă.

În cea de-a treia pictură, cea a lui Salvador Dali, asemănătoare ca perfecțiune a execuției picturii, cu a lui Rene Magritte, diferența fiind schimbarea unghiului de perspectiva adorării,  o adorare obsesivă a iubirii față de aproapele. Aproapele încadrat într-o fereastra ce iți îngustează câmpul vizual spre exterior și iți îngrădește libertatea, fără să ai idee că nu mai ai acces la libertate ori noțiune de îngrădire.  Fie că este vorba despre o îngrădire impusă ca un mijloc propriu de supunere, ori protecție, fie o îngrădire mieroasă, încântătoare alteori violentă, impusă de persoana care o iubești.

Ultima pictură, opera lui Wyeth, sumbră, întunecată și zbuciumată, legată de opera despre care am mai discutat (vezi: Paralel), care are aceeași protagonistă, fiind schimbat doar unghiul de perspectivă, față de precedenta opera a lui Wyeth. Aceasta pictură, ne înfățișează o dezolare prin lipsa libertății, o libertate pierdută datorită unei incapacități  ce limitează ființa umană la dependințe, la suferințe, plâns și ură a propriului Eu, a celor din jur și dincolo de fereastră. O ură umilitoare, surprinsă de Wyeth din transpunerea acestuia în locul modelului, o femeie ce suferea de paralizie lombară, ce privea lumea prin apertură unor concepte, defensive uneori agresive, alteori împrumutând din ultima ieșită din cutia Pandorei.

Prezentarea celor patru opere este o interpretare pur proprie, ce a pierdut dependența stilului și al esteticii, precum aerul printr-o fereastră deschisă, lumea psihologică a sentimentelor și a ideilor transmise subtil percepției mele, trecând de partea conceptualului.

1. Interior with a violin case, ulei pe pânză, artist Henri Mattise, perioada: 1918 – 1919;

2. The human condition, ulei pe pânză, artist Rene Magritte, perioada: 1933;

3. Woman at the window, ulei pe pânză, artist Salvador Dali, perioada: 1926;

4. Winds from the sea, acuarele pe placaj PFL, artist Andrew Wyeth, perioada: 1947

Dynamismum

Să transformi materialul solid, dur, brut în forme lichide și dinamice, presupune o grea și titanică încercare de redare cât mai fidelă

De la primii artiști în piatră ori bronz, am înțeles complexitatea lucrării, de la observație, urmată îndeaproape de puterea și priceperea de redare cât mai aproape de adevăr a operei. Spun cât mai aproape de adevăr, deoarece, artistul are dreptul să modifice ori să nege câteva aspecte ale realității.

În Antichitate, o astfel de complexă lucrare, a fost aproape imposibilă, până la greci, ei dând viață canoanelor clasice și primelor proporții ale corpului uman, metode care apropiau rezultatul de realitate. Dar un mare deficit, era faptul că acestea sunt redate într-o  poziție statică, dură, aproape perfectă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Primul sculptor care a insuflat „viață” în operele sale a fost Myron din Eleutherae.

Acesta a fost un sculptor grec, născut în Eleutherae, lângă granița dintre Beotia și Attica, undeva în mijlocul secolului al V – lea î.en. conform Naturalis Historia, scrisă de Gaius Plinius Secundus, cunoscut și sub numele de Plinius cel Bătrân.

Sculptorul Myron a învățat măiestria artei de a cioplii în piatră ori modela bronzul de la Ageladas, un sculptor grec și renumit profesor în materie, împărtășindu-și tainele și altor doi titani ai vremii: Phidias și Polykleitos.

Multe din operele lui Myron au dispărut în cenușa istoriei, dar unele au fost redate de către urmașii romani, care au îndrăgit operele create de către acesta și le-au replicat în marmură ori gresii.

Printre realizările lui Myron se numără câteva statui din bronz ale zeilor sau semi-zeilor, ori ale eroilor, dar majoritatea au fost dedicate atletismului și Jocurilor Olimpice. De aceea cea mai cunoscută operă a lui Myron, rămâne „Discobolul”, cunoscut și sub numele de „Aruncătorul cu discul”.

Această fascinantă sculptură a fost realizată undeva în perioada 460 – 450 î.en. în prezent fiind pierdută, astăzi se găsesc câteva copii romane ale acestei statui, majoritatea fiind realizate la scară naturală umană, numai una fiind realizată din marmură.

Cea prezentată în imagini The Townley Discobolus, se află la British Museum, și din anumite descrieri ar fi primit o restaurare incorectă. O descriere ar fi cea din Philopseudes scrisă de nuvelistul și satirul grec Lucian din Samosata:

„Când intri în sală,” a spus, „nu ai observat acea statuie cu totul superbă acolo sus, a lui Demetrios portretistul?” „Sigur nu vorbești despre Aruncătorul de disc?,” am replicat, „cel aplecat în poziția de aruncare, cu al său cap întors spre mâna ce ține discul, iar genunchiul opus ușor flexat, precum unul ce se va ridica imediat după aruncare?”

„Nu aceea,” a spus, „aceea este o lucrare a lui Myron, Discobolul, cea despre care vorbești…”

De aceea, conform discuției descrise de Lucian din Samosata, avem singura relatare exactă a poziției și aspectului operei lui Myron. Dar indiferent de realizare, constatam o reală reușită a lui Myron, de a trece de la clasicele Kore și Kuros, forme statice la un dinamism perfect, curgător și logic, indiferent dacă acesta a fost acuzat de faptul că ar fi reușit să obțină cel mai perfect fizic din bronz, dacă fetele statuilor sale nu exprimă nici măcar o urmă de sentiment.

În prezent Myron din Eleutherae își are sculptat numele în litere de aur în analele Istoriei Artei, influențând multe generații de artiști. 

Consum

Această prezentare necesită JavaScript.

Acum ceva vreme, circula în spațiul virtual o imagine ce fascina. Este vorba despre un grup statuar ce prezintă o turmă de oi. O turmă realizată din telefoane vechi cu disc. Așa că am decis să îi acord câteva cuvinte.

Grupul statuar este expus în Museum für Kommunikation din Frankfurt, iar artistul se numește Jean Luc Cornec.

Inițial, spiritul critic a căutat dovezi în legătură cu substratul mesajului, dar mi-am dat seama că nu vedeam pădurea din cauza copacilor.

Mesajul clar, dorit de artist este acela al reutilizării materialelor, aflate sub o imaginație și creativitate pot schimba aspectul materialelor în cam tot ceea ce ne putem dori, chiar și opere de artă fascinante, precum aceasta.

Turma de oi, este realizată din telefoane vechi, cu disc. Ovinele au capul realizat dintr-un telefon, trunchiul din coarda ce se întinde de la receptor la aparat, iar picioarele sunt realizate din receptoare încălzite și răsucite.

Aceste ovine sunt realizate la scara reală și se „comportă” precum niște oi la o fermă adevărată, încercând sa ne comunice esențialul creativității și importanța vieții.

Ideea a venit de la evoluția comunicării ce se întinde de la începuturile comunicării non-verbale, pe care au dorit-o cei de la Museum für Kommunikation, cutii poștale, telefoane vechi, cabluri de telegraf, cărți poștale ori timbre. Dar realizarea artistului, Jean Luc Cornec, a fost mult peste așteptările muzeului.

Artistul german, Jean Luc, deși se încadrează în stilul conceptual al artei, unde predomină mult substratul mesajului, ținta  fiind faptul că societatea își schimbă, cel puțin în ultima perioadă, foarte des gustul și concepția asupra lucrurilor. Iar acestea aparțin unor lucruri materiale, lucruri ce nu se degradează în același ritm cu demodarea lor în fața societății noastre de consum.

Jean Luc Cornec, ne atrage atenția asupra fragilității mediului înconjurător, dar și asupra acestui aspect social de consumator, deoarece, artiștii, designerii ori cam tot ce înseamnă om de cultură ori media, practic schimbătorii de macaz ai stilurilor sociale, să intervină în a produce o schimbare în gândirea umanității.

Poate pare o discuție un pic dură, în legătură cu o sculptură jucăușă, în care sunt reprezentate niște oi, dar mesajul este mult mai real decât considerăm.

Tehnologia se va mișca la fel de rapid în viitor, poate mai rapid de atât, iar dorințele umane de la simpla grandomanie la o comunicare mai rapidă, mai eficientă ori mai fidelă, alături de alte caracteristici ale imenselor de multe materiale care le utilizăm cotidian, probabil o să ajungem să nu mai vedem cu toții pădurea, din cauza lipsei copacilor.

Leochares’s Marble

Se spune că arta iți oferă nemurirea, numai că societatea și istoria ei tumultuoasă te omoară.

Istoria artei abundă de opere și capodopere, dar artiștii lor au pierit în cenușa istoriei și în negura uitării.

De la Venus din Willendorf și peștera Lascaux, trecând prin arta sumeriană și egipteană, ajungând până la leagănul artei elene, artiștii au pierit de pe buze, din cerneală ori piatră, dar ne-au rămas uriașe opere pe întreg mapamondul, ca amintire a existenței lor, chiar dacă numele ori viața acestora a pierit.

Primele nume din istoria artei apar în grecia elenistică, în perioada secolului IV i.en.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele acestui artist, o figură foarte importantă în evoluția artei, aici fiind vorba despre sculptură, iar artistul se cheamă Leochares.

Faima acestui măreț sculptor este aceea că alături de: Scopas din Paros, Bryaxis și Timotheus a lucrat la friza unei construcții. Clădirea în cauză fiind una dintre cele 7 minuni ale lumii antice și anume Mausoleul din Halicarnas.

Pe lângă acest monumental și istoric edificiu, rămas doar în analele istoriei, fizicul și volumul construcției nemaiexistând, a creeat sculpturi, adevărate opere de artă și un start dat pentru canoanele ce vor urma în clasicismul grecesc.

Leochares sa născut în jurul anului 360 î.en, în Atena, Grecia.

În jurul anului 338 î.en, artistul a primit o comandă de la Regele Filip al II – lea al Macedoniei, în care acesta dorea ca, Leochares să realizeze sculpturi pentru întreaga familie regală. Printre acestea, în comanda dată de regele macedonean, se numără portretele: al regelui, al lui Alexandru cel Mare, al lui Amyntas al III – lea al Macedoniei, Olimpiei, mama lui Alexandru cel mare, toate realizate din fildeș și aur, majoritatea fiind pierdute astăzi. Singurele portrete rămase sunt cele ale lui Alexandru cel Mare și regelui Filip. Comanda realizată de Leochares, a fost așezată în Philippeion Altis din Olimpia, o clădire ridicată cu ocazia câștigării bătăliei de la Chaeronea.

Printre sculpturile ramase în viață, dar ca replici, se numără statuia zeiței vânătorii, Artemis, dar re-denumită Diana of Versailles, creată în jurul anului 325 î.en., originalul fiind creat din bronz și statuia mărețului Apollo, creată în perioada 375 – 325 î.en, originalul tot din bronz.

Copiile din marmură ale celebrelor sculpturi ale lui Leochares, create de către artiști romani, ne demonstrează atenția la detalii și inițierea proporțiilor corpului uman în sculptură. Tentativa de dinamism adusa sculpturii, față de celebrele Kore și Kuros, dar și o imensă atracție pentru drapaj, create de către Leochares, par a prinde viață.

Leochares, este primul mare sculptor din istoria umanității, primul nume apărut dar și cel mai cunoscut al Antichității, fiind un promotor al schimbării curentului în sculptură, un curent ce a influențat o imensă arie a artei.