Oscillateur Harmonieux

Această prezentare necesită JavaScript.

Frumusețea, de la antici, am dobândit acest gust, ori îl avem în sânge, de dinainte de a fi capabili să ne scriem istoria, doar să îi redactăm definiția ori să îi găsim o formulă matematică a durat.

Proporția și simetria, au fost baza acestor cerințe, iar calculul matematic al frumuseții este stabilit prin Sectio Aurea, cu rezultatul 1,618033987… O descoperire a Antichității, un număr irațional, folosit la nașterea unor capodopere arhitecturale, precum mărețele piramide, ori Partenonul Atenian, urmat apoi de Stilul Gotic și ulterior Renaștere, urmând aproape toate stilurile ce au curs prin paginile Istoriei Arhitecturii.

Sectio Aurea, ori Numărul de Aur, nu a fost utilizat doar în Arhitectură, ci și în Pictură, Sculptură. Singură, natura, a desăvârșit acest lucru înaintea noastră, folosind această spirală a perfecțiunii, înainte existenței noastre. Spirala dobândită ulterior de umanitate, datorită lui Fibonacci, descoperită nu de el, dar compusă de acesta, prin Șirul lui Fibonacci, ne-a îndrumat pașii spre a creea frumusețe.

Această spirală a perfecțiunii, simetria aspectului și a funcționării și nu în ultimul rând, proporțiile desăvârșite, au fost puse în practică de ceasornicarii de la Rudis Sylva prin modelul RS12 Grand Art Horloger.

Privirile sunt atrase imediat și aproape iremediabil, mai ales de acei deținători de gusturi nobile și rafinate.

Ceasul creat de casa Rudis Sylva, este la a treia generație de mecanism deținător de Oscilator armonios (vezi Dex Horologic, pagina O-P-Q), o simetrie a funcționarii, o invenție fascinantă de urmărit, precum un Tourbillon, ori Karrusel, dar nu numai cu simț estetic, dar și mecanic. Acest oscilator armonios, pulsează cu 3 Hz

Acest „ornament’ sofisticat, poziționat în jurul orei 6, ce anulează instantaneu efectele gravitației, înnobilează cadranul, permisiv parțial, împărțit într-o simetrie pură, atât pe orizontală, cât și verticală. Orele și minutele sunt indicate într-un sub-cadran, situat în jurul orei 12, format din două cercuri concentrice, de culoare neagră, la interior încununate cu guilloche, iar la exterior fiind realizați indecși orelor, prin diviziuni liniare și 3 numere romane, respectiv orele: XII, III și IX. Tratamentul cu guilloche main, fiind realizat în stil piramidal degresiv față de exterior, asemeni cadranului de ore și minute. Iar partea superioară, unde se află cadranul indicator, este tratat cu un perlage fin.

Pe capacul, ce acoperă spatele ceasului, se află o gravură fascinantă, realizată manual de către Sylvain Bettex, iar email-ul fiind creat de către Sophie Cattin, tehnici prin care este redat cadranul solar de pe fațada casei, iar superior inscripția din latina „Ultima Forsan„. Numele Rudis Sylva și sigla casei se află în partea superioară a acestui capac.

În interiorul ceasului, bate inima de 3 Hz, creată in-house, o realizare a lui Romain Gillet. Inimă ce se remontează manual, fiind încununată cu 49 de rubine și o rezervă de energie de până la 70 de ore. Acesta indică orele, minutele și cu ajutorul oscilatorului armonios, secundele.

Ceasul este finisat cu o curea din piele neagră de aligator, ce este prinsă de ansele unei carcase, din aur alb de 18 carate, cu un diametru de 44 de mm și o grosime de 14,3 mm. Cureaua se închide cu o cataramă tip ardillon, din aur alb de 18 carate, ce îi dă o ultimă tușă frumuseții acestei piese.

Senenmut

Această prezentare necesită JavaScript.

În timpul celei de a XVIII-a dinastii, se naște arhitectul Senenmut, cunoscut și sub numele de Senmut ori Senmout, numele lui tradus literalmente însemnând „fratele mamei„.

Acesta a fost născut într-o familie de oameni simplii, care a avut șase copii, printre care și Senenmut, trei frați și două surori.

Primele relatări despre Senenmut, îl descriu pe acesta ca fiind intendentul soției Hatshepsut, și al fiicei Neferure, a faraonului Thutmose II. Deși unii egiptologi consideră că, Senenmut, ar fi servit chiar sub domnia lui Thutmose I. Dar probabil, acesta a servit când Hatshepsut nu era încă faraon, iar imediat după numirea acesteia, Senenmut, a fost numit Înalt Administrator al Curții.

Senenmut era însărcinat să supravegheze lucrările de: excavare, transportare și construire a obeliscurilor gemene, construite la intrarea în templul din Karnak, cele mai înalte în acea perioadă.

Acesta a rămas în istoria umanității și a arhitecturii, datorită realizării complexului funerar de la Deir el-Bahri, aproape de Valea Regilor al lui Hatshepsut. Acesta se află la Teba, pe malul Nilului, aproape de intrarea în renumita zonă a Văii Regilor. Acest monument, templu mortuar, este capodopera de căpătai a lui Senenmut, dar și o alt fel de interpretare a acestui tip de program arhitectural. Înlocuind mastabaua ori piramida, cu o arhitectură mai complexă, cu terase, colonade și grădini, o construcție atipică acelor vremuri.

Această magnifică realizare, proporționată armonios și o estetică desăvârșită, toate concepute în jurul unei simetrii elegante, a fost creeată înaintea conceptelor estetice și constructive ale Greciei Antice.

„Djeser-Djeseru„, ce reprezintă, „Cel mai sfânt dintre sfinți„, denumirea templului mortuar dar acestei construcții, ascundea statuia zeului în care se reincarna trupul lui Hatshepsut, cel de-al cincilea faraon, a celei de-a opta dinastii, presupusă iubită a arhitectului Senenmut. Aceasta construcție fiind inspirată din construcția templului lui Menuhotep, dar, Senenmut a mers mai departe, adăugând construcției încă două terase suprapuse înalte, fiind articulate de o colonadă dublă. Aceste terase sunt interconectate prin rampe lungi, care au fost odată înconjurate de grădini. Acest hipogeu conține elemente clasice ale arhitecturii egiptene, precum coloane, curți, sală hipostil, curtea Soarelui, capela și templul.

Din păcate, acest măreț monument, a căzut pradă timpului și societății, frumoasele grădini au dispărut de mult timp, iar statuile zeilor ori ale faraonului fiind furate, iar în 1997 fiind martorul unui atac terorist, unde au murit 58 de turiști străini și patru egipteni.

Chiar dacă nu mai are măreția de odinioară, acest fascinant monument încă atrage ca un magnet atât profanul cât și sacrul, chiar dacă numele lui Senenmut nu este pe buzele tuturor, acesta a schimbat un curs în arhitectura Egiptului Antic, dar și al Mapamondului, adăugând gustul și rafinamentul.

Underground

Această prezentare necesită JavaScript.

Edgeland House, o creație realizată de Bercy Chen Studio, a cărei locație este Austin, Texas.

Apropiindu-te de aceasta casă, ai o senzație stranie, neștiind că sub micul deal înverzit se ascunde o adevărată oază. Dealul fiind creat din apele acoperișului, învelit special cu plante, pentru a creea senzația de continuitate a naturii, de integrare. Iar majoritatea persoanelor care îl escaladează, nu își dau seama că s-au urcat pe un imobil ce conferă destul spațiu, o construcție realizată chiar sub pământ, dar invadată de lumină, și asta chiar sub picioarele lor.

Încă de la intrare ești uimit, coborând o scară, își fac apariția de fapt două corpuri de clădire, unul fiind dedicat zonei de zi, iar celalalt zonei de noapte. Ambele imobile sunt tratate într-un stil cât mai simplist, în ce privește linia design-ului, singurul lucru mai spectaculos rămânând acoperișul. Fațadele, realizate din pereți cortină, permit o iluminare naturală cât mai îndelungată, introducând casa în conceptul ecologic și sustenabil. De asemenea folosirea plantelor pentru învelitoare este o soluție eficientă din punct de vedere al izolării termice, dar și estetic.

Construcția a fost realizată prin excavarea zonei în cauză, astfel, pereții perimetrali fiind îngropați în pământ, aceștia și acoperișul îi redau casei o temperatură cât mai constantă. Acest concept de casă subterană îi permite imobilului să rămână rece pe perioada verii și caldă în perioada iernii, dar, totuși unele zone au nevoie de încălzire artificială, deoarece, datorită unui compromis, folosirea pereților cortină, se cere un astfel de lucru.

Folosirea și tratarea fațadelor cu acești pereți vitrați s-a realizat pentru a introduce cât mai multă lumină naturală, oferind astfel o senzație de spațialitate, dar și pentru o ventilație naturală, chiar și împărțirea casei în două corpuri a fost astfel proiectată pentru a realiza o ventilație cât mai eficientă.

Casa dispune, în zona de zi, de o bucătărie, un loc de luat masa cu un bar, living și un grup sanitar, iar în zona de noapte de două dormitoare, două băi, și o cameră tehnică. Iar în partea opusă intrării, proiectanții au realizat o zonă de relaxare: o mică terasă descoperită și o piscină.

Finalizarea design-ului casei cu o piscină, ce urmează unghiurile ascuțite ale acoperișului construcțiilor, îi dau o ultimă tușă, dar integrând casa într-un minimalism contemporan. Și această piscină este construită în sistem sustenabil și ecologic, precum întreaga locuință  arătând respectul pentru mediu, atât al proiectantului, dar și al beneficiarilor. În plus, pentru vizitatori, casa dispune de o rulotă spațioasă, adevărat, un pic mai departe de  construcție, dar și intimitate are un cuvânt de spus!

Cu un design minimalist contemporan, ce a ales linii drepte și unghiuri ascuțite  dar înglobată în sit și prietenoasă cu mediul înconjurător, pare o idee spectaculoasă și foarte utilă.

Ce părere aveți, ați încerca să trăiți sustenabil și sub pământ?

Shakespeare’s question

Acum ceva vreme am discutat, la secțiunea Watch Personalities, articolul Selfwing, despre controversa unei invenții. În articolul respectiv am discutat despre Abraham-Louis Perrelet, iar acum este momentul să discutam despre celălalt ceasornicar și anume Hubert Sarton.

Această prezentare necesită JavaScript.

Născut în Liège la data de 3 Noiembrie 1748, acesta a devenit cunoscut, adevărat, doar între pereții cunoscătorilor, iar astăzi foarte puțină lume vorbește despre Sarton.

Acesta a trăit într-o perioadă importantă din istorie. Fiind considerat chiar un produs al
Iluminismului, el a fost, de asemenea, un precursor al erei industriale.
Mai mult, el a fost destul de norocos să crească și să trăiască în Liège, care, la
momentul a fost unul dintre centrele cele mai dinamice artizanale și industriale din Europa.
Foarte puțin s-a scris despre el, dar contribuția sa la arta de a construi adevărate piese ale orologeriei este de mare importanță. El a început să învețe aceasta artă de la al său unchi Dieudonné Sarton în 1762,  de aici acesta a demonstrat un talent remarcabil în arta și știința mecanicii. 

După finalizarea unei ucenicii de patru ani în Paris, la atelierul lui Pierre Leroy, fiul cel mare al lui Jean Baptiste Leroy (vezi: Le Roy) s-a întors la Liège în 1772 unde a devenit Maestru ceasornicar.

Câțiva ani mai târziu, în 1778, Jean-Baptiste  Leroy a trimis un portret al tatălui său,
însoțit de o dedicație care demonstrează stima pe care maestrul său o avea pentru Sarton: „Pentru dl. Sarton, ceasornicar la Liège, luând în considerare zelul său pentru
orologerie, în numele lui M. Leroy fils, director al Academiei Regale de Științe
la Paris, și „garde du cabinet de physique du Roi”,de la Passy „.

Curând după această distincție acordată de Leroy, Sarton a devenit Ceasornicar al Curții, numit de către Ducele Charles Alexander de Lorraine, Guvernatorul General al Țărilor de Jos Austriece, apoi, ca „Prim Mecanic „pentru Prințul Episcop-François Charles de Velbrück, unde sa bucurat de beneficiile unei poziții privilegiate, ce s-a extins dincolo de Principatul Liège.

Pe lângă meseria de ceasornicar, Sarton, a mai jucat, de asemenea, un rol civic, fiind numit Comisarul și trezorier al orașului Liège, în 1783.

Într-un raport publicat în 1789, atelierul de Hubert Sarton este descris în
termeni care reflectă diversitatea și calitatea muncii sale, precum și preocuparea
pentru inovare: „La HUBERT Sarton în Liège & Spa, unde se găsește un sortiment complet de orologii și ceasuri de buzunar, în cele mai noi stiluri, cum ar fi de aur
și ceasuri de argint de toate felurile […]. Unde se constată, de asemenea, un sortiment frumos de ceasuri de la cele mai simple la cele mai complexe „.

Unsprezece ani mai târziu, Trupele Revoluționare franceze au luat cu asalt Principatul Liège și a pus capăt dominației austriece. Nu se știe exact, dacă acest eveniment istoric a avut vreun efect asupra carierei lui Hubert Sarton, dar pornind de la acest eveniment, orologiile create de Sarton au urmat o nouă linie, dezvelind în majoritatea cazurilor mecanismele, în maniera skeleton.

Numărul de ceasuri produse de atelierul lui Sarton ne dezvăluie faptul că acesta avea numeroși angajați, deși, în momentul de față nu există niciun document care să ateste acest lucru.

Hubert Sarton a rămas faimos printre cunoscători, datorită inventării ceasului automatic, denumit atunci perpetuele. Aceste funcționa pe baza principiului rotor, în aceleași linii trasate și de către Abraham-Louis Perrelet, numai ca Sarton a depus actele pentru brevetare în 1778 la Academia Franceză de Științe.

Acest ceasornicar a creat o diversitate de ceasuri dea-lungul carierei sale, printre care:  Louis al XV-lea, ceasurile de tip liră Louis al XVI-lea, pendule de compagnie, o întreagă serie de ceasuri de tip skeleton. Toate aceste instrumente create de către Hubert Sarton sunt cu adevărat remarcabile, de o calitate extraordinară și o vastă diversitate.

Decizia iți poate aparține  dacă mecanismul automatic a aparținut lui Hubert Sarton ori lui Abraham-Louis Perrelet.

Informațiile din acest post sunt preluate din:

• Hommage de Hubert Sarton à ses concitoyens… Amis des Arts et des Sciences…’ (Liège: J. A. Latour printers, 1822)
• Rapport à la Société d’Emulation, 1789, de L.F. De Saive, F. Villette si Depaix Trefoncier

Pour la femme

Să creezi un ceas pentru femei, pare un lucru destul de complicat, nu neapărat în materie de mecanică, dar sunt cazuri când se cere, ci în funcție de estetica și rafinamentul necesar, pentru a se putea purta pe delicate mâini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Casa Blancpain, are o istorie veche, primul pas realizat fiind făcut în 1735, dar de abia în 1926, odată cu apariția primului ceas automatic de mână în companie și reducerea diametrului carcasei, a apărut și colecția dedicată sexului frumos. Aceasta realizare a fost posibilă datorită parteneriatului Manufacturii Blancpain și John Harwood.

După cum am precizat mai sus, este un lucru complicat să realizezi un ceas pentru femei, de aceea Blancpain a mers mai departe, introducând complicații romantice, respectând tradiția casei, deși ceasul este realizat într-o manieră foarte modernă, dar cu imensă importanță dedicată detaliilor. Toate aceste aspecte fac din acest ceas un must-have pe mâinile doamnelor și domnișoarelor, indiferent că sunt firi romantice, dinamice ori sofisticate.

Acest ceas, combina perfect mecanica desăvârșită și estetica, precum un mariaj. Acesta are forma rotunda, cu o carcasă din aur roșu de 18 carate ce are bezelul încununat cu un rând de diamante, ce totalizează 40 de piese, plus un diamant ce înnobilează remontoarul.

Cadranul, tratat cu mother of pearl, strălucește discret precum un nor, ascuns sub geamul din cristale de safir. Acesta este împărțit în două zone, cea inferioară fiind dedicată sub-cadranului de ore și minute, ale cărui indicatoare sunt din aur galben de 18 carate, iar numeralele sunt romane. Iar în partea superioară, complicațiile: data, indicată retrograd, cu un indicator serpent albăstrit la flacără și încununat cu o stea și fazele lunii. Partea superioara, pe lângă tratamentul cu mother of pearl, mai prezintă 5 inserții asimetrice cu diamante, ce sugerează cerul nopții.

Sub acest cadran magnific, se ascunde un mecanism automatic, calibrul 2650RL, ce se integrează în grosimea de 10,75 mm, compus din 302 componente și este încununat cu 32 de rubine. Acest mecanism, are o rezervă de energie de 65 de ore. Partea cea mai interesantă, din punct de vedere estetic, este rotorul, care a primit un tratament cu totul deosebit, căpătând un puternic accent feminin. Acesta este realizat sub formă de floare delicată din aur rosu de 18 carate. Rotorul, împreună cu mecanismul, sunt vizibile prin geamul de cristale de safir, care încununează spatele carcasei.

Ceasul este finisat cu o curea din piele albă, ce aduce puritate întregului ansamblu estetic. Aceasta creație a manufacturii Blancpain nu este în ediție limitată și se găsește și în varianta de aur alb de 18 carate.

Dynamismum

Să transformi materialul solid, dur, brut în forme lichide și dinamice, presupune o grea și titanică încercare de redare cât mai fidelă

De la primii artiști în piatră ori bronz, am înțeles complexitatea lucrării, de la observație, urmată îndeaproape de puterea și priceperea de redare cât mai aproape de adevăr a operei. Spun cât mai aproape de adevăr, deoarece, artistul are dreptul să modifice ori să nege câteva aspecte ale realității.

În Antichitate, o astfel de complexă lucrare, a fost aproape imposibilă, până la greci, ei dând viață canoanelor clasice și primelor proporții ale corpului uman, metode care apropiau rezultatul de realitate. Dar un mare deficit, era faptul că acestea sunt redate într-o  poziție statică, dură, aproape perfectă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Primul sculptor care a insuflat „viață” în operele sale a fost Myron din Eleutherae.

Acesta a fost un sculptor grec, născut în Eleutherae, lângă granița dintre Beotia și Attica, undeva în mijlocul secolului al V – lea î.en. conform Naturalis Historia, scrisă de Gaius Plinius Secundus, cunoscut și sub numele de Plinius cel Bătrân.

Sculptorul Myron a învățat măiestria artei de a cioplii în piatră ori modela bronzul de la Ageladas, un sculptor grec și renumit profesor în materie, împărtășindu-și tainele și altor doi titani ai vremii: Phidias și Polykleitos.

Multe din operele lui Myron au dispărut în cenușa istoriei, dar unele au fost redate de către urmașii romani, care au îndrăgit operele create de către acesta și le-au replicat în marmură ori gresii.

Printre realizările lui Myron se numără câteva statui din bronz ale zeilor sau semi-zeilor, ori ale eroilor, dar majoritatea au fost dedicate atletismului și Jocurilor Olimpice. De aceea cea mai cunoscută operă a lui Myron, rămâne „Discobolul”, cunoscut și sub numele de „Aruncătorul cu discul”.

Această fascinantă sculptură a fost realizată undeva în perioada 460 – 450 î.en. în prezent fiind pierdută, astăzi se găsesc câteva copii romane ale acestei statui, majoritatea fiind realizate la scară naturală umană, numai una fiind realizată din marmură.

Cea prezentată în imagini The Townley Discobolus, se află la British Museum, și din anumite descrieri ar fi primit o restaurare incorectă. O descriere ar fi cea din Philopseudes scrisă de nuvelistul și satirul grec Lucian din Samosata:

„Când intri în sală,” a spus, „nu ai observat acea statuie cu totul superbă acolo sus, a lui Demetrios portretistul?” „Sigur nu vorbești despre Aruncătorul de disc?,” am replicat, „cel aplecat în poziția de aruncare, cu al său cap întors spre mâna ce ține discul, iar genunchiul opus ușor flexat, precum unul ce se va ridica imediat după aruncare?”

„Nu aceea,” a spus, „aceea este o lucrare a lui Myron, Discobolul, cea despre care vorbești…”

De aceea, conform discuției descrise de Lucian din Samosata, avem singura relatare exactă a poziției și aspectului operei lui Myron. Dar indiferent de realizare, constatam o reală reușită a lui Myron, de a trece de la clasicele Kore și Kuros, forme statice la un dinamism perfect, curgător și logic, indiferent dacă acesta a fost acuzat de faptul că ar fi reușit să obțină cel mai perfect fizic din bronz, dacă fetele statuilor sale nu exprimă nici măcar o urmă de sentiment.

În prezent Myron din Eleutherae își are sculptat numele în litere de aur în analele Istoriei Artei, influențând multe generații de artiști. 

Consum

Această prezentare necesită JavaScript.

Acum ceva vreme, circula în spațiul virtual o imagine ce fascina. Este vorba despre un grup statuar ce prezintă o turmă de oi. O turmă realizată din telefoane vechi cu disc. Așa că am decis să îi acord câteva cuvinte.

Grupul statuar este expus în Museum für Kommunikation din Frankfurt, iar artistul se numește Jean Luc Cornec.

Inițial, spiritul critic a căutat dovezi în legătură cu substratul mesajului, dar mi-am dat seama că nu vedeam pădurea din cauza copacilor.

Mesajul clar, dorit de artist este acela al reutilizării materialelor, aflate sub o imaginație și creativitate pot schimba aspectul materialelor în cam tot ceea ce ne putem dori, chiar și opere de artă fascinante, precum aceasta.

Turma de oi, este realizată din telefoane vechi, cu disc. Ovinele au capul realizat dintr-un telefon, trunchiul din coarda ce se întinde de la receptor la aparat, iar picioarele sunt realizate din receptoare încălzite și răsucite.

Aceste ovine sunt realizate la scara reală și se „comportă” precum niște oi la o fermă adevărată, încercând sa ne comunice esențialul creativității și importanța vieții.

Ideea a venit de la evoluția comunicării ce se întinde de la începuturile comunicării non-verbale, pe care au dorit-o cei de la Museum für Kommunikation, cutii poștale, telefoane vechi, cabluri de telegraf, cărți poștale ori timbre. Dar realizarea artistului, Jean Luc Cornec, a fost mult peste așteptările muzeului.

Artistul german, Jean Luc, deși se încadrează în stilul conceptual al artei, unde predomină mult substratul mesajului, ținta  fiind faptul că societatea își schimbă, cel puțin în ultima perioadă, foarte des gustul și concepția asupra lucrurilor. Iar acestea aparțin unor lucruri materiale, lucruri ce nu se degradează în același ritm cu demodarea lor în fața societății noastre de consum.

Jean Luc Cornec, ne atrage atenția asupra fragilității mediului înconjurător, dar și asupra acestui aspect social de consumator, deoarece, artiștii, designerii ori cam tot ce înseamnă om de cultură ori media, practic schimbătorii de macaz ai stilurilor sociale, să intervină în a produce o schimbare în gândirea umanității.

Poate pare o discuție un pic dură, în legătură cu o sculptură jucăușă, în care sunt reprezentate niște oi, dar mesajul este mult mai real decât considerăm.

Tehnologia se va mișca la fel de rapid în viitor, poate mai rapid de atât, iar dorințele umane de la simpla grandomanie la o comunicare mai rapidă, mai eficientă ori mai fidelă, alături de alte caracteristici ale imenselor de multe materiale care le utilizăm cotidian, probabil o să ajungem să nu mai vedem cu toții pădurea, din cauza lipsei copacilor.