Beauty in stone

„Ce te face să îți pui mai multe întrebări, să îți frământe interiorul și să îți macine gândirea? Când ai să vezi perfecțiunea, îți poți sugera doar un simplu perfect, fantastic, etc, dar când perfecțiunea devine imperfectă, printr-un element distructiv, îți atrage ireversibil simțurile!

Deci perfecțiunea pură a unui cub te lasă rece față de unul cu un colț ciobit” – artist și profesor de pictură și estetică al Liceului Carmen Silva din Ploiești – Prahova -Florin Șuțu

Această prezentare necesită JavaScript.

Am dedicat această secțiune, Ars Gratia Artis, pentru a aduce un omagiu artiștilor din istoria umanității, dar și a operelor creeate de aceștia, opere ce s-au înfipt adânc în istoria umanității și a artei!

Am început cu o idee asupra perfecțiunii și imperfecțiunii și asupra viziunii acestor două stări, stări care se vor schimba cu trecerea timpului, poate nu se vor uita, dar se vor schimba! Am început cu această descriere, dată de fostul meu profesor, deși opera despre care voi discuta, nu a fost creeată cu imperfecțiunea prezentă, defapt, datorită acesteia a ajuns aproape cel mai bun exemplu de perfecțiune!

Venus din Milo, de la expunerea în Muzeul Luvru, din 1821 și până în prezent, este considerată cea mai perfectă descriere a femeii și feminității și apropierea cea mai exactă de perfecțiunea sculpturii antice. Inițial a fost încredințată, din greșeală, sculptorului grec Praxiteles, dar ulterior, sculptura, sperăm, a revenit artistului în cauză, Alexandros din Antioch, fiul lui Menides.

Conform legendei, sculptura originală și completă, împreună cu brațele și piedestalul,  a fost găsită de un țăran, Yorogs Kentrotas, de origine greacă de pe insula Melos, în anul 1820, într-o nișă, iar de aici i se trage și numele de Venus din Milo. Imediat după descoperire, francezii au plătit conducătorilor turci din Imperiul Otoman, conducători în aceea perioada peste Grecia, 1000 de franci pentru a intra în posesia sculpturii. În Franța acelei perioade, Curentul Clasicism era în plină ascendență, iar găsirea acestei statui părea a solidifica fundația acestui curent arhitectural și artistic. După această cerere, făcută de către Franța, a venit  și din partea Germaniei, inițial din partea ambasadorului german din Grecia, ulterior, cererea fiind făcută în numele prințului încoronat Ludwig I de Bavaria, dar mai târziu, respectiv în anul 1917.

Faptul că în Franța, stilul Clasicism lua amploare, a adus pe culmi faima acestei statui, dar, francezi considerau că sculptura este mult prea nouă, ea fiind realizată de către Alexandros în jurul anilor 100 d.en., iar ei, inițial au atribuit sculptura fie lui Phidias ori Praxiteles, doi titani ai artei grecești antice,  astfel fiind clasată în perioada clasicismului artistic antic grecesc, ceea ce era realizat după aceasta perioadă, precum și Venus din Milo, respectiv perioada elenistică, erau considerat mult inferior, nefiind demn de luat în considerare pentru consolidarea noului stil artistic. Acest fapt a dus la deteriorarea bazei statuii, unde apărea numele adevăratului artist al acestei opere, dar desenul lui Jean – Baptiste – Joseph Debay, denumit Venus Victirx, publicat în 1821, ne arată adevărată înfățișare a operei găsite de către țăranul grec.

În prezent, Alexandros din Antioch, este cunoscut datorită acestei opere nemuritoare, dar în rest acesta este practic un anonim, fiind, probabil, cunoscut doar în aceasta zonă, în timpul vieții sale, concesionând lucrări pentru diverse personalități ale zonei, fiind cunoscut și datorită faptului ca a câștigat un concurs artistic de compus și cântat, undeva în jurul anilor 80 d.en., conform unei inscripții găsite în orașul Tesphiae din Grecia. Se consideră că tot el ar fi autorul sculpturi lui Alexandru cel Mare, expus tot la Luvru. Până în prezent, nimeni nu a putut afirma cu exactitate fie, data de naștere a lui Alexandros, fie decesul acestuia, dar faptul că opera lui ia oferit nemurirea, dar nu numai, făcând din el unul dintre cei mai mari sculptori din istoria umanității și artei, fiind considerat cel mai apropiat etalon al purității perfecțiunii.

Dynamismum

Să transformi materialul solid, dur, brut în forme lichide și dinamice, presupune o grea și titanică încercare de redare cât mai fidelă

De la primii artiști în piatră ori bronz, am înțeles complexitatea lucrării, de la observație, urmată îndeaproape de puterea și priceperea de redare cât mai aproape de adevăr a operei. Spun cât mai aproape de adevăr, deoarece, artistul are dreptul să modifice ori să nege câteva aspecte ale realității.

În Antichitate, o astfel de complexă lucrare, a fost aproape imposibilă, până la greci, ei dând viață canoanelor clasice și primelor proporții ale corpului uman, metode care apropiau rezultatul de realitate. Dar un mare deficit, era faptul că acestea sunt redate într-o  poziție statică, dură, aproape perfectă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Primul sculptor care a insuflat „viață” în operele sale a fost Myron din Eleutherae.

Acesta a fost un sculptor grec, născut în Eleutherae, lângă granița dintre Beotia și Attica, undeva în mijlocul secolului al V – lea î.en. conform Naturalis Historia, scrisă de Gaius Plinius Secundus, cunoscut și sub numele de Plinius cel Bătrân.

Sculptorul Myron a învățat măiestria artei de a cioplii în piatră ori modela bronzul de la Ageladas, un sculptor grec și renumit profesor în materie, împărtășindu-și tainele și altor doi titani ai vremii: Phidias și Polykleitos.

Multe din operele lui Myron au dispărut în cenușa istoriei, dar unele au fost redate de către urmașii romani, care au îndrăgit operele create de către acesta și le-au replicat în marmură ori gresii.

Printre realizările lui Myron se numără câteva statui din bronz ale zeilor sau semi-zeilor, ori ale eroilor, dar majoritatea au fost dedicate atletismului și Jocurilor Olimpice. De aceea cea mai cunoscută operă a lui Myron, rămâne „Discobolul”, cunoscut și sub numele de „Aruncătorul cu discul”.

Această fascinantă sculptură a fost realizată undeva în perioada 460 – 450 î.en. în prezent fiind pierdută, astăzi se găsesc câteva copii romane ale acestei statui, majoritatea fiind realizate la scară naturală umană, numai una fiind realizată din marmură.

Cea prezentată în imagini The Townley Discobolus, se află la British Museum, și din anumite descrieri ar fi primit o restaurare incorectă. O descriere ar fi cea din Philopseudes scrisă de nuvelistul și satirul grec Lucian din Samosata:

„Când intri în sală,” a spus, „nu ai observat acea statuie cu totul superbă acolo sus, a lui Demetrios portretistul?” „Sigur nu vorbești despre Aruncătorul de disc?,” am replicat, „cel aplecat în poziția de aruncare, cu al său cap întors spre mâna ce ține discul, iar genunchiul opus ușor flexat, precum unul ce se va ridica imediat după aruncare?”
„Nu aceea,” a spus, „aceea este o lucrare a lui Myron, Discobolul, cea despre care vorbești…”
De aceea, conform discuției descrise de Lucian din Samosata, avem singura relatare exactă a poziției și aspectului operei lui Myron. Dar indiferent de realizare, constatam o reală reușită a lui Myron, de a trece de la clasicele Kore și Kuros, forme statice la un dinamism perfect, curgător și logic, indiferent dacă acesta a fost acuzat de faptul că ar fi reușit să obțină cel mai perfect fizic din bronz, dacă fetele statuilor sale nu exprimă nici măcar o urmă de sentiment.

În prezent Myron din Eleutherae își are sculptat numele în litere de aur în analele Istoriei Artei, influențând multe generații de artiști. 

Consum

Această prezentare necesită JavaScript.

Acum ceva vreme, circula în spațiul virtual o imagine ce fascina. Este vorba despre un grup statuar ce prezintă o turmă de oi. O turmă realizată din telefoane vechi cu disc. Așa că am decis să îi acord câteva cuvinte.

Grupul statuar este expus în Museum für Kommunikation din Frankfurt, iar artistul se numește Jean Luc Cornec.

Inițial, spiritul critic a căutat dovezi în legătură cu substratul mesajului, dar mi-am dat seama că nu vedeam pădurea din cauza copacilor.

Mesajul clar, dorit de artist este acela al reutilizării materialelor, aflate sub o imaginație și creativitate pot schimba aspectul materialelor în cam tot ceea ce ne putem dori, chiar și opere de artă fascinante, precum aceasta.

Turma de oi, este realizată din telefoane vechi, cu disc.Ovinele au capul realizat dintr-un telefon, trunchiul din coarda ce se întinde de la receptor la aparat, iar picioarele sunt realizate din receptoare încălzite și răsucite.

Aceste ovine sunt realizate la scara reală și se „comportă” precum niște oi la o fermă adevărată, încercând sa ne comunice esențialul creativității și importanța vieții.

Ideea a venit de la evoluția comunicării ce se întinde de la începuturile comunicării non-verbale, pe care au dorit-o cei de la Museum für Kommunikation, cutii postale, telefoane vechi, cabluri de telegraf, cărți postale ori timbre. Dar realizarea artistului, Jean Luc Cornec, a fost mult peste așteptările muzeului.

Artistul german, Jean Luc, deși se încadrează în stilul conceptual al artei, unde predomină mult substratul mesajului, ținta  fiind faptul că societatea își schimbă, cel puțin în ultima perioadă, foarte des gustul și concepția asupra lucrurilor. Iar acestea aparțin unor lucruri materiale, lucruri ce nu se degradează în același ritm cu demodarea lor în fața societății noastre de consum.

Jean Luc Cornec, ne atrage atenția asupra fragilității mediului înconjurător, dar și asupra acestui aspect social de consumator, deoarece, artiștii, designerii ori cam tot ce înseamnă om de cultură ori media, practic schimbătorii de macaz ai stilurilor sociale, să intervină în a produce o schimbare în gândirea umanității.

Poate pare o discuție un pic dură, în legătură cu o sculptură jucăușă, în care sunt reprezentate niște oi, dar mesajul este mult mai real decât considerăm.

Tehnologia se va mișca la fel de rapid în viitor, poate mai rapid de atât, iar dorințele umane de la simpla grandomanie la o comunicare mai rapidă, mai eficientă ori mai fidelă, alături de alte caracteristici ale imenselor de multe materiale care le utilizăm cotidian, probabil o să ajungem să nu mai vedem cu toții pădurea, din cauza lipsei copacilor.

Leochares’s Marble


Se spune că arta iți oferă nemurirea, numai că societatea și istoria ei tumultuoasă te omoară.

Istoria artei abundă de opere și capodopere, dar artiștii lor au pierit în cenușa istoriei și în negura uitării.

De la Venus din Willendorf și peștera Lascaux, trecând prin arta sumeriană și egipteană, ajungând până la leagănul artei elene, artiștii au pierit de pe buze, din cerneală ori piatră, dar ne-au rămas uriașe opere pe întreg mapamondul, ca amintire a existenței lor, chiar dacă numele ori viața acestora a pierit.

Primele nume din istoria artei apar în grecia elenistică, în perioada secolului IV i.en.

Această prezentare necesită JavaScript.


Numele acestui artist, o figură foarte importantă în evoluția artei, aici fiind vorba despre sculptură, iar artistul se cheamă Leochares.

Faima acestui măreț sculptor este aceea că alături de: Scopas din Paros, Bryaxis și Timotheus a lucrat la friza unei construcții. Clădirea în cauză fiind una dintre cele 7 minuni ale lumii antice și anume Mausoleul din Halicarnas.

Pe lângă acest monumental și istoric edificiu, rămas doar în analele istoriei, fizicul și volumul construcției nemaiexistând, a creeat sculpturi, adevărate opere de artă și un start dat pentru canoanele ce vor urma în clasicismul grecesc.

Leochares sa născut în jurul anului 360 î.en, în Atena, Grecia.

În jurul anului 338 î.en, artistul a primit o comandă de la Regele Filip al II – lea al Macedoniei, în care acesta dorea ca, Leochares să realizeze sculpturi pentru întreaga familie regală. Printre acestea, în comanda dată de regele macedonean, se numără portretele: al regelui, al lui Alexandru cel Mare, al lui Amyntas al III – lea al Macedoniei, Olimpiei, mama lui Alexandru cel mare, toate realizate din fildeș și aur, majoritatea fiind pierdute astăzi. Singurele portrete rămase sunt cele ale lui Alexandru cel Mare și regelui Filip. Comanda realizată de Leochares, a fost așezată în Philippeion Altis din Olimpia, o clădire ridicată cu ocazia câștigării bătăliei de la Chaeronea.

Printre sculpturile ramase în viață, dar ca replici, se numără statuia zeiței vânătorii, Artemis, dar re-denumită Diana of Versailles, creată în jurul anului 325 î.en., originalul fiind creat din bronz și statuia mărețului Apollo, creată în perioada 375 – 325 î.en, originalul tot din bronz.

Copiile din marmură ale celebrelor sculpturi ale lui Leochares, create de către artiști romani, ne demonstrează atenția la detalii și inițierea proporțiilor corpului uman în sculptură. Tentativa de dinamism adusa sculpturii, față de celebrele Kore și Kuros, dar și o imensă atracție pentru drapaj, create de către Leochares, par a prinde viață.

Leochares, este primul mare sculptor din istoria umanității, primul nume apărut dar și cel mai cunoscut al Antichității, fiind un promotor al schimbării curentului în sculptură, un curent ce a influențat o imensă arie a artei.

Layered landscapes

Acum ceva vreme am discutat despre exodul artei și stilurilor artistice pe mapamond, azi revin în aceeași zonă (vezi: Wings to Korea), adică zona Asiei de Est.

Această prezentare necesită JavaScript.

Azi, am să vorbesc despre o operă neconvențională  care utilizează materiale și tehnici moderne, dar care dorește să meargă mai departe, chiar dacă, sunt tratate aici doar peisaje.

După cum am mai discutat, nu agreez peisajele, mai ales picturi ori fotografii, dar unele îmi rămân întipărite în memorie, zgâriind eul până la sânge, dar o rană care produce plăceri, nu agonie (vezi: picturile lui Andrew Wyeth, și cele ale lui Barry Hilton, una creată de Caspar David Friedrich).

Nobuhiro Nakanishi, a depășit pragul fotografiei și picturii, ca unitate cunoscută, determinată de planeitatea celor două dimensiuni, dar nu total, ci doar pentru a crea senzația de tridimensional. Un tridimensional creat printr-o anamorfoză, o iluzie care îl obligă pe privitor să de deplaseze dea-lungul lucrării. Artistul nu a dorit să ii admirăm fiecare fotografie în parte, ci a dorit să aducă în prim plan locul fotografiat, prin această suprapunere succesivă de imagini. Imagini transpuse pe un suport de plexiglas, printr-un print laser.

Filozofia artei create de Nobuhiro Nakanishi, după cum acesta ne relatează: „Tema muncii mele este: interacționarea psihicului cu opera mea, prin introducerea directă în lucrare” Artistul sugerează că începem să ne pierdem capacitatea senzorială, să nu mai simțim distantele și traficul luminii, reflecția și absorbția acesteia, siluetele copacilor, ori mantaua reliefului.

Le Penseur sur la porte!

Sculptura, o artă care are o rădăcină adânc înfiptă în negurile istoriei umanității, trecând prin multe faze și interpretări pe tot parcursul acesteia.

Primele forme ale acestei arte, printre cele mai cunoscute exemple se numără Venus din Willendorf, iar ca exemplu neolitic românesc, cultura Hamangia, cu binecunoscutele opere: Gânditorul și femeia acestuia, iar de aici o întreagă explozie evolutivă.

Urmând cursul istoriei artei, ne lovim de sculptura sumeriană, cea a Mesopotamiei și a Egiptului Antic, unde proporțiile corpului uman, ori detaliile fizionomice lipsesc din atenția artistului, fiind doar figurative. Ulterior, în Grecia și apoi în Roma Antică întâlnim o obsesie a perfecțiunii și a redării cât mai fidele. Artă, care se va pierde în perioada sumbră a Evului Mediu, fiind resuscitată de artiștii Renașterii, Manierismului, Barocului, Clasicismului și Rococoului.

Sculptura își păstrează aceleași linii, trecând prin Neoclasicism și Romantism, iar în perioada imediat următoare schimbă radical macazul, ca un sentiment înăbușit de secole întregi, căpătând alte forme și mergând până la conceptualul lui Marcel Duchamp ori Alastair Mackie (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/07/27/perpetual/), s.a.m.d.

Dar macazul ar fi fost blocat, dacă istoria nu ne-ar fi dat oameni precum Auguste Rodin. Promotorul care a reușit sa treacă peste barierele academismului și rigorilor sculpturii precedente. Acesta e adăugat sarea și piperul în sculptură, creând un nou limbaj plastic, vizual, tactil.

Această prezentare necesită JavaScript.

Auguste Rodin, se lovește de lipsa de înțelegere a contemporanilor. Acesta este preocupat sa surprindă viața în manifestări fugare, făcând să izbucnească formele din interior spre exterior.

Lucrările acestuia nu au suprafețe drepte, netede, uniforme, asemeni sculpturii grecești  ci sunt neregulate, cu adâncituri și ieșituri care agață lumina, creând  prin acest joc, iluzia realității  asemeni unui pictor impresionist.

Acesta dorește transformarea sculpturii, astfel încât aceasta să conducă la un simbol universal, monumental și abstract.

Criticat de contemporani, în anul 1877, primind chiar o groaznică palmă asupra stilului artistic.

Aceasta palmă dată, a fost aceea a utilizării unui mulaj după natură, pentru a obține o sculptură, denumită „Vârsta de bronz„. Sculptură ulterior cumpărată de către statul francez, care a dorit și chiar comandat o sculptură monumentală, pentru intrarea într-un viitor muzeu de Arte Decorative.

Acesta, a ales, față de o altă intrare monumentală, realizată pentru Baptisteriul din Florența, de Lorenzo Ghiberti, denumită Poarta Paradisului, ci a mers mai adânc în istorie, pășind pe urmele lui Dante Alighieri, alegând infernul acestuia.

Aceasta temă, cu figuri aparent haotice, ce par alese la întâmplare, fac aluzie la decăderea umanității și a moralității sfârșitului de veac trecut.

Din figurile alese, nu lipsește gânditorul, care te veghează de la intrare, fiind poziționat deasupra ușilor. Urmat de lăcomie, desfrâu, ură, răzbunare, mârșăvie, moarte. Aceasta lucrare este însă neterminată, statul francez preluând finalizarea proiectului, dar pe tot parcursul vieții, artistul a revenit pentru a mai lucra la acest proiect.

Poarta monumentală din bronz, a fost mutată la actualul Muzeu Rodin, inițial fiind ultima locuință a marelui artist, Auguste Rodin, și anume Hôtel Biron din Paris.

Într-o epocă în care interesul pentru mișcare, pentru instantaneu, pentru înregistrarea fidelă a senzațiilor de spectacolul realități a dus la apariția picturii impresioniste, Rodin și-a propus să revoluționeze limbajul sculpturii, făcându-l capabil să expună adevărul uman dincolo de clișeele academiste. Există o filiație directă între Rodin și Michelangelo, a cărui operă o studiase la Florența și Roma, și cu arhitectura catedralelor gotice. Principiul dinamic se referă la ceea ce el a numit „iluzia vieții”, adică verosimilitatea creației.

Simbioza

Creativitate explozivă, multe picături de sudoare și miros de oboseală.

Această prezentare necesită JavaScript.

Împreună au creat un parazit sculptural multiplu. O simbioză între sculptură și arhitectură. Numen/For Use sunt promotorii unor instalații de mari dimensiuni, ce parazitează mai multe piese arhitecturale printre care: Net Z33 de pe clădirea House for Contemporary Art Z33, Hasselt, Belgia. Arta lor a început să capete proporții foarte mari în Melbourne, parazitând cu benzi adezive Federation Square. O operă inserată într-o altă operă, ambele invitând la relaționare socială și culturală. Culminând cu o instalație evoluată de la simpla bandă adezivă și schelet metalic la un simbolism organic și spiritual, îmbrăcat într-o suprafață aspră, aproape industrială, la exterior și un roșu cald, carnal la interior.
Tuft Pula , este numele ultimei creații, fiind amplasată în nava centrală a unei foste biserici din orașul Pula, Croația.

Amplasarea și schimbarea transparenței împing lucrarea spre o rigoare aproape academică, urmărind perfecțiunea simetriei și proporțiilor până și la utilizarea culorii de roșu canonic.
Ca și în cazul celorlalte instalații, cei de la Numeu/For Use, te invită să le pășești opera, să te integrezi în ea, să devii o simbioză temporară, să devii interiorul muncii, sudorii și imaginației lor nesecate.

Reluare de pe site-ul: http://www.doitreisi.ro/2012/05/simbioza-celor-de-la-numenfor-use/

Perpetual

Arta, pentru cine o realizăm, pentru artiști ori pentru mase?

Această prezentare necesită JavaScript.

O întrebare grea, care ne oferă o multitudine de răspunsuri, de la filozofice la profane. Nu vreau să ofer eu un răspuns, nici măcar o sugestie, ci doar poate o interpretare.

Arta, cu a ei lungă istorie, de la Lascaux, până în prezent, a trecut prin multe stiluri diverse, cu artiști la fel de diverși, de la un tot unitar la o variație viu colorată.

Trecerea de la un stil la altul, tot o părere personală, a fost posibilă datorită șocurilor maselor, fie mase cultural – artistice, fie politice ori sociale. Printre cei care au șocat se numără: MichelangeloPablo PicassoÉdouard ManetSalvador DalíVincent Van GoghMarcel Duchamp,  Andy Warhol și o altă multitudine de artiști.

Chiar în prezent, opinii pro și contra sunt dezbătute despre arta contemporană.

O reacție negativă, din partea cultă, a venit din partea domnului Mario Vargas Llosa, un om cu un caracter profund, susținut de un Nobel pentru Literatura în 2010. Acesta „prezice” o dispariție a culturii și amurgul intelectualilor. Recunosc, poate sunt de cealaltă parte a baricadei, poate îmi place prea mult contemporanul, o artă mai mult critico-filozofică, decât creativă, chiar efemeră.

Legat de efemeritate și context critico-filozofic, am ales să prezint arta și sferele lui Alastair Mackie. 

Nu am să dau prea multe date despre artist, ci doar conceptul operei prin viziune proprie.

Sculptura organică a lui Mackie, o sferă creată dintr-o multitudine de mici cranii de șoareci.     Cranii dispuse ca într-o diagrama Fibonacci, ca o unitate perpetuă, continuă și reversibilă, o trimitere la munca lui Sisif, dar și mai vastă.

O muncă realizată chiar de natură, craniile fiind rămășițele șoarecilor digerați de bufnițe. Craniile fiind găsite lângă un hambar, care aparține familiei artistului. O conexiune naturală, o za dintr-un lanț trofic transformat în artă. O transformare fizică, naturală, o descompunere pentru o recompunere și susținere a viitoarelor vieți de pe glob. O aluzie la însăși mama Terra.

Mai presus de asta, Mackie, ne îndrumă pașii spre înțelegerea conservării biodiversității naturale, prin protejarea sferelor de cranii prin acoperirea acestora cu niște clopote de sticlă, un material fragil, casant, precum însăși viata de pe Terra.

Aceasta a fost doar interpretarea mea asupra operei lui Alastair Mackie, o înțelegere pur personală a sculpturii sale, ca o continuare, un ciclu perpetuu pe care deseori îl ignoram.

Pentru mine arta nu înseamnă doar o perfectă realizare și punere în scenă, ci și rodarea gândirii și imaginației privitorului.

Message on clay de Dan Popovici

Această prezentare necesită JavaScript.

Artistul Dan Popovici, născut la data de 21 mai 1951, a urmat Liceul de Artă Nicolae Tonitza din București, urmat de Insitutul de Arte Plastice Nicole Grigorescu, acesta a reușit să îmi reîntipărească în inimă arta creată din lut, primordială, biblică.

Recunosc faptul că site-ul de socializare Facebook mi-a îndrumat pașii spre dânsul, dar urmărind inițial în treacăt, apoi în detaliu lucrările sale am simțit fiori în modul cel mai plăcut, asemeni Simfoniei a 9 – a de Ludwig van Beethoven.

Dar lucrarea care ma sâcâit și impresionat cel mai mult a fost acest mesaj în lut, o operă cu foarte multe mesaje, simbolică, re-interpretativă, repetitivă, matematică și cu multe tente istorice.

Am să fac doar o descriere personală, o impresie impregnată în eul meu, cu diverse comparații din cele enumerate mai sus.

Sculptura îmi pare o conotație primordială de la materialul utilizat, o geneză a creștinătății, urmată de o geneză sumeriană, o primă exprimare a scrierii, o „scriere matematică”, precum matematica artistică și naturală a lui Fibonacci, învelită în harta fractalilor, o matematică în stilul Doamnei Dalloway ori Ulise.

De asemeni, forma arhitecturală, de coajă, sinusoidală îmi generează ideea de continuitate, de infinit, de declin și renaștere precum întreg cursul umanității, de la Lascaux la Pollock.

Opera este expusă, conform revistei Contemporary Aesthetics, la Uzice, Serbia, cu ocazia ZALAKUSA 2011 International Fine Arts Colony of Ceramics, editia a XVI.

Conform spuselor artistului, trimiterea este mai mult balcanică, chiar și teritorial-autohtonă:  Vinca în Serbia și Tartaria, Vădastra în România, tot în primii pași ai scrierii, dar legat de meleagurile autohtone.

O artă sacră, o scriere dinaintea scrisului, o Alfa și Omega, ori o multitudine de idei plecate de la cuvânt, la materie la infinit.

Sursa: http://www.contempaesthetics.org/index.html și pagina personală de Facebook a artistului Dan Popovici: https://www.facebook.com/dan.popoviciart. Vă invit să ii treceți cu plăcere pragul!

Wings to Korea

Această prezentare necesită JavaScript.

Istoria artei ne-a învățat că marile centre culturale, ori curentele și stilurile artistice, au migrat de la o parte a lumii, la alta, din Antichitate, Ev Mediu, Renaștere, Baroc, etc, până în contemporanitatea noastră. Astăzi mi se pare că arta și-a mutat bagajele principale în Asia, de fapt, în Asia de Est. Printre artiștii contemporani se numară: Ai WeiweiZhang Huan, Zhang Dali, Wang Dongli, Liao Yibai, Feng Mengbo, Chen Zhen, Huang Yan și nu în ultimul rând Choi Xooang, artistul despre care vom vorbi și a cărui lucrare este prezentată în imagini.

Născut în 1975, în Seul, Coreea, Choi Xooang este licențiat și masterand la Seoul National University – Colegiul de Arta, Secția de Sculptură.

Artistul merge pe exagerarea corpului uman, ori a unor simțuri ale acestuia, fie vorba de un om care imploră pentru bani, cu mâini mari, unii care sunt creați pentru zvonuri, afișând doar gură și o ureche a personajelor, altul cu un extraordinar miros. Choi utilizează o tehnică parțial hiper-realistă, precum și alte metode de exagerare, abreviere și modificare, utilizând polimeri, rășini și vopsea de ulei.

Majoritatea lucrărilor lui Choi m-au lăsat cu gura cascată, dar opera care mi-a atras iremediabil ochii și sufletul a fost „The Wings”, opera expusă în imaginile de mai sus.

The Wings, este realizată sub forma unei perechi de aripi, creată din mâini nenumărate. Se spune că fiecare enorm ideal, este creația mai multor mâini anonime, un sacrificiu indispensabil pentru orice progres social. Este crud pentru fiecare individ, dar acest tip de sacrificiu a fost un continuu necesar pentru realizarea idealurilor sociale.

Choi, pare să se concentreze pe individ, pe anonimul unic, pe mica pârghie socială, care a dus la schimbarea unor sisteme, fie ele de valori, fie culturale, fie politice ori religioase. De altfel, poziția și semnificația sculpturii este departe de valoarea religiei creștine, neavând nicio legătura nici cu Dedal și Icar, ci doar cu progresul realizat de mii de anonimi, indiferent de apartenența religioasă, culturală, sex, vârstă, orientare, culoare politică, etc.

Unii consideră că, Xooang Choi, este un șaman, o părere pe care sincer, o împărtășesc, deoarece iți deschide ochii la lumea din jur, la situațiile societății contemporane, sacrificiile zilnice, dar nu este un șaman pur, el nu ne ofera nicio plantă ori leac de vindecare, doar iți ridică un imens voal de pe gene.