Beauty in stone

„Ce te face să îți pui mai multe întrebări, să îți frământe interiorul și să îți macine gândirea? Când ai să vezi perfecțiunea, îți poți sugera doar un simplu perfect, fantastic, etc, dar când perfecțiunea devine imperfectă, printr-un element distructiv, îți atrage ireversibil simțurile!

Deci perfecțiunea pură a unui cub te lasă rece față de unul cu un colț ciobit” – artist și profesor de pictură și estetică al Liceului Carmen Silva din Ploiești – Prahova -Florin Șuțu

Această prezentare necesită JavaScript.

Am dedicat această secțiune, Ars Gratia Artis, pentru a aduce un omagiu artiștilor din istoria umanității, dar și a operelor creeate de aceștia, opere ce s-au înfipt adânc în istoria umanității și a artei!

Am început cu o idee asupra perfecțiunii și imperfecțiunii și asupra viziunii acestor două stări, stări care se vor schimba cu trecerea timpului, poate nu se vor uita, dar se vor schimba! Am început cu această descriere, dată de fostul meu profesor, deși opera despre care voi discuta, nu a fost creeată cu imperfecțiunea prezentă, defapt, datorită acesteia a ajuns aproape cel mai bun exemplu de perfecțiune!

Venus din Milo, de la expunerea în Muzeul Luvru, din 1821 și până în prezent, este considerată cea mai perfectă descriere a femeii și feminității și apropierea cea mai exactă de perfecțiunea sculpturii antice. Inițial a fost încredințată, din greșeală, sculptorului grec Praxiteles, dar ulterior, sculptura, sperăm, a revenit artistului în cauză, Alexandros din Antioch, fiul lui Menides.

Conform legendei, sculptura originală și completă, împreună cu brațele și piedestalul,  a fost găsită de un țăran, Yorogs Kentrotas, de origine greacă de pe insula Melos, în anul 1820, într-o nișă, iar de aici i se trage și numele de Venus din Milo. Imediat după descoperire, francezii au plătit conducătorilor turci din Imperiul Otoman, conducători în aceea perioada peste Grecia, 1000 de franci pentru a intra în posesia sculpturii. În Franța acelei perioade, Curentul Clasicism era în plină ascendență, iar găsirea acestei statui părea a solidifica fundația acestui curent arhitectural și artistic. După această cerere, făcută de către Franța, a venit  și din partea Germaniei, inițial din partea ambasadorului german din Grecia, ulterior, cererea fiind făcută în numele prințului încoronat Ludwig I de Bavaria, dar mai târziu, respectiv în anul 1917.

Faptul că în Franța, stilul Clasicism lua amploare, a adus pe culmi faima acestei statui, dar, francezi considerau că sculptura este mult prea nouă, ea fiind realizată de către Alexandros în jurul anilor 100 d.en., iar ei, inițial au atribuit sculptura fie lui Phidias ori Praxiteles, doi titani ai artei grecești antice,  astfel fiind clasată în perioada clasicismului artistic antic grecesc, ceea ce era realizat după aceasta perioadă, precum și Venus din Milo, respectiv perioada elenistică, erau considerat mult inferior, nefiind demn de luat în considerare pentru consolidarea noului stil artistic. Acest fapt a dus la deteriorarea bazei statuii, unde apărea numele adevăratului artist al acestei opere, dar desenul lui Jean – Baptiste – Joseph Debay, denumit Venus Victirx, publicat în 1821, ne arată adevărată înfățișare a operei găsite de către țăranul grec.

În prezent, Alexandros din Antioch, este cunoscut datorită acestei opere nemuritoare, dar în rest acesta este practic un anonim, fiind, probabil, cunoscut doar în aceasta zonă, în timpul vieții sale, concesionând lucrări pentru diverse personalități ale zonei, fiind cunoscut și datorită faptului ca a câștigat un concurs artistic de compus și cântat, undeva în jurul anilor 80 d.en., conform unei inscripții găsite în orașul Tesphiae din Grecia. Se consideră că tot el ar fi autorul sculpturi lui Alexandru cel Mare, expus tot la Luvru. Până în prezent, nimeni nu a putut afirma cu exactitate fie, data de naștere a lui Alexandros, fie decesul acestuia, dar faptul că opera lui ia oferit nemurirea, dar nu numai, făcând din el unul dintre cei mai mari sculptori din istoria umanității și artei, fiind considerat cel mai apropiat etalon al purității perfecțiunii.

For aeon

Egiptenii antici au iubit și crezut în veșnicie. O demonstrează arhitectura lor, ritualurile lor de îmbălsămare și mumificare, Cartea Morților și pictura.

Nu am să  vorbesc despre un mormânt celebru, ori a unui faraon celebru, ci am să mă cobor la rangul de scrib, un scrib care a acceptat schimbarea!

Această prezentare necesită JavaScript.

Mormântul lui Naht, scrib și astronom în templul lui Amon sub domnia lui Tutmes al IV -lea, se află în Valea Nobililor din necropola Tebei, fiind cunoscut sub numele de TT 52 în lumea arheologiei.

Planul simplu al hipogeelor se prezintă sub forma unei capele decorate cu picturi, picturi ce își păstrează prospețimea în ciuda vârstei milenare.

Pictura mormintelor egiptene trebuia să evoce trei spații: viața pământeană, reprezentarea riturilor funerare îndeplinite pentru cel dispărut și viața de dincolo.

În ciuda acestor teme convenționale, meșterul Noului Regat se prezintă ca un artist original, reluând fiecare din aceste motive conform propriului talent creator. Pictura reușește să se degajeze de rolul său religios și decorativ, pentru a se arata ca o artă independentă. Aceasta pictură reflectă claritatea și puterea de imaginare a artistului care dă viață unui spațiu rigid într-un sistem la fel de inflexibil și codificat.

Toate scenele redate concură la pregătirea în mod simbolic a ofrandelor necesare banchetului funerar: defunctul va putea să-și ia provizii pentru a-și asigura supraviețuirea. Scenele se înlănțuie într-o ordine logica, în maniera „benzilor desenate„, iar lecturarea acestora începe de jos în susul suprafeței pictate. Pe unul din pereți este o reprezentare a muncilor agricole: aratul, semănatul, treieratul, etc. Pe un altul, apare defunctul vânând pasări și pescuind în mlaștină. În fața intrării, este redată o scenă a unui banchet unde, printre diverse grupuri de persoane, se observă un trio de muziciene: o cântăreață la flaut dublu, o cântăreață la lăută și o alta la harpă. Fiecare cap, prin poziția lui și prin mișcarea cosițelor, are o expresie proprie. Cele două fete în rochii lungi, mulate pe corp, încadrează o dansatoare goală, ce poartă o mică centură în jurul șoldurilor. Conform canoanelor , o convenție constantă impune personajelor o frontalitate absolută, cu umerii văzuți din față, capul din profil, ochiul din față, bazinul din trei sferturi și picioarele din lateral. Pentru a-și demonstra suplețea, dansatoarea privește în spate, schițând un pas de dans.

Pe peretele aspru al stâncii, în jurul anului 1420 î.en. artistul anonim aplică, de mai multe ori, un strat subțire de chirpici, pământ argilos amestecat cu paie, pentru consistență. Apoi, îl acoperă cu un grund subțire de stuc, alcătuit din ipsos și strat de piatră. Pictorul a trasat apoi linii pentru separarea registrelor în interiorul cărora a redat scenele vizibile în imagini, toate realizate în canonul tradițional. A pictat apoi fondul scenelor în gri-bleu deschis, și apoi personajele așternute în aplat și fără umbre.

Paleta pictorului egiptean antic cuprindea tonuri de ocru-roșu, galben și brun, alb de var și negru de fum, verde și albastru obținute din pete de cupru și cobalt. Către mijlocul dinastiei a XVIII-a, pictorii, ca și cel de față, acoperă scenele pictate cu un strat protector de vernis care, îmbătrânind, da un aspect brun-roșcat pe carnația personajelor, așa cum se poate observa în aceste imagini.

Deși nu cunosc numele pictorului, iar secțiunea din blogul meu: ” Ars Gratia Artis” o doream dedicată doar unor artiști din istoria umanității a căror nume apar în paginile ei, am închis ochii acestui canon personal și am deschis ochii acestei minuni antice.

Colors from the East

Este foarte greu, dacă nu dificil, să săpăm în adâncurile istoriei după primul penel care a împărtășit lumii, primele pete de culoare semnificative. Cunoaștem primele contacte ale umanității cu arta, fie ea pictură ori sculptură, dar spre marele regret, numele primilor pictori apar destul de târziu pe filele analelor istorice.

Poate nu este primul nume al unui pictor în istorie, dar faptul că deținătorului unui penel antic răsare din estul globului ma încântă. Numele acestui antic pictor este: Yan Liben.

Acesta s-a născut în China, trăind în perioada cca: 600 – 673 en., fiind pictor și oficial guvernamental al timpuriului guvern al dinastiei Tang, fiind cunoscut și sub denumirea de baronul Wenzhen al regiunii Boling.

Yan Liben a rămas în istoria Artei și a Picturii, penelul său făcând parte din Arta Est-Asiatică, iar amprentele lăsate de acesta ne demonstrează: verticalitatea picturii asiatice, perfecțiunea și stilul clar și suav, care au rămas aproape intacte prin secolele ce au urmat acestuia.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deși acesta a reprezentat doar oficialități ale vieții politice din China, nu putem trece cu vederea numele acestuia în rândul marilor artiști ai istoriei. Rolul acestuia în politica vremii, este probabil, moștenit de la tatăl său, Yan Pi, acesta din urmă aflându-se în postura de Director adjunct al Palatului dinastiei Tang, al Afacerilor. Atât Yan Liben, cât și fratele acestuia, mai mare, Yan Lide, au fost apreciați și foarte bine cunoscuți, datorită abilităților care îi înzestrau pe amândoi în rezolvarea problemelor imperiale din zonă. Iar una dintre abilitățile lui Liben fiind dirijată spre latura artistică și anume pictura.

Datorită acestui talent, Liben, a primit comenzi din partea oamenilor politici ai vremii, să le imortalizeze portretele prin picturi, realizând astfel 24 de portrete ale marilor contribuitori ai regimului și 18 portrete ale învățaților sub suveranitatea Împăratului Taizong.

Picturile sale, deși sunt portrete ale oficialităților epocii, imprima stilul pur asiatic, fără o gama variată de culori, predominante fiind roșul și non-culoarea negru. Culoarea este uniform distribuită, precisă, lipsind zonele de lumină, umbră ori penumbră. Adevărate stampe, cu inserții caligrafice, iar personajele pictate sunt proporționate în funcție de rangul deținut și o atenție deosebita asupra detaliilor anatomice, dar și o prima observare a perspectivei, ori o tentativa de înțelegere a funcționarii a acestui detaliu.

Drumul început de Yan Liben ia o altă turnură, începând cu anul 656 și durând aproximativ până în anul 661, când a urmat calea arhitecturii, purtând titulatura de Arhitect Imperial.

În anii ulteriori a urmat pașii fratelui sau, Yan Lide, alegând cariera politică și devenind inițial: Ministru al Lucrărilor Publice, în jurul anului 669, Examinator al Biroului Guvernamental, culminând cu funcția de Cancelar guvernamental și Baron al regiunii Boling, până la decesul său din 673.

Datorită contactului său cu politica, probabil, ne putem aduce astăzi aminte de Yan Liben, ca primul nume de pictor din istoria umanității.

Dynamismum

Să transformi materialul solid, dur, brut în forme lichide și dinamice, presupune o grea și titanică încercare de redare cât mai fidelă

De la primii artiști în piatră ori bronz, am înțeles complexitatea lucrării, de la observație, urmată îndeaproape de puterea și priceperea de redare cât mai aproape de adevăr a operei. Spun cât mai aproape de adevăr, deoarece, artistul are dreptul să modifice ori să nege câteva aspecte ale realității.

În Antichitate, o astfel de complexă lucrare, a fost aproape imposibilă, până la greci, ei dând viață canoanelor clasice și primelor proporții ale corpului uman, metode care apropiau rezultatul de realitate. Dar un mare deficit, era faptul că acestea sunt redate într-o  poziție statică, dură, aproape perfectă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Primul sculptor care a insuflat „viață” în operele sale a fost Myron din Eleutherae.

Acesta a fost un sculptor grec, născut în Eleutherae, lângă granița dintre Beotia și Attica, undeva în mijlocul secolului al V – lea î.en. conform Naturalis Historia, scrisă de Gaius Plinius Secundus, cunoscut și sub numele de Plinius cel Bătrân.

Sculptorul Myron a învățat măiestria artei de a cioplii în piatră ori modela bronzul de la Ageladas, un sculptor grec și renumit profesor în materie, împărtășindu-și tainele și altor doi titani ai vremii: Phidias și Polykleitos.

Multe din operele lui Myron au dispărut în cenușa istoriei, dar unele au fost redate de către urmașii romani, care au îndrăgit operele create de către acesta și le-au replicat în marmură ori gresii.

Printre realizările lui Myron se numără câteva statui din bronz ale zeilor sau semi-zeilor, ori ale eroilor, dar majoritatea au fost dedicate atletismului și Jocurilor Olimpice. De aceea cea mai cunoscută operă a lui Myron, rămâne „Discobolul”, cunoscut și sub numele de „Aruncătorul cu discul”.

Această fascinantă sculptură a fost realizată undeva în perioada 460 – 450 î.en. în prezent fiind pierdută, astăzi se găsesc câteva copii romane ale acestei statui, majoritatea fiind realizate la scară naturală umană, numai una fiind realizată din marmură.

Cea prezentată în imagini The Townley Discobolus, se află la British Museum, și din anumite descrieri ar fi primit o restaurare incorectă. O descriere ar fi cea din Philopseudes scrisă de nuvelistul și satirul grec Lucian din Samosata:

„Când intri în sală,” a spus, „nu ai observat acea statuie cu totul superbă acolo sus, a lui Demetrios portretistul?” „Sigur nu vorbești despre Aruncătorul de disc?,” am replicat, „cel aplecat în poziția de aruncare, cu al său cap întors spre mâna ce ține discul, iar genunchiul opus ușor flexat, precum unul ce se va ridica imediat după aruncare?”

„Nu aceea,” a spus, „aceea este o lucrare a lui Myron, Discobolul, cea despre care vorbești…”

De aceea, conform discuției descrise de Lucian din Samosata, avem singura relatare exactă a poziției și aspectului operei lui Myron. Dar indiferent de realizare, constatam o reală reușită a lui Myron, de a trece de la clasicele Kore și Kuros, forme statice la un dinamism perfect, curgător și logic, indiferent dacă acesta a fost acuzat de faptul că ar fi reușit să obțină cel mai perfect fizic din bronz, dacă fetele statuilor sale nu exprimă nici măcar o urmă de sentiment.

În prezent Myron din Eleutherae își are sculptat numele în litere de aur în analele Istoriei Artei, influențând multe generații de artiști. 

Leochares’s Marble

Se spune că arta iți oferă nemurirea, numai că societatea și istoria ei tumultuoasă te omoară.

Istoria artei abundă de opere și capodopere, dar artiștii lor au pierit în cenușa istoriei și în negura uitării.

De la Venus din Willendorf și peștera Lascaux, trecând prin arta sumeriană și egipteană, ajungând până la leagănul artei elene, artiștii au pierit de pe buze, din cerneală ori piatră, dar ne-au rămas uriașe opere pe întreg mapamondul, ca amintire a existenței lor, chiar dacă numele ori viața acestora a pierit.

Primele nume din istoria artei apar în grecia elenistică, în perioada secolului IV i.en.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele acestui artist, o figură foarte importantă în evoluția artei, aici fiind vorba despre sculptură, iar artistul se cheamă Leochares.

Faima acestui măreț sculptor este aceea că alături de: Scopas din Paros, Bryaxis și Timotheus a lucrat la friza unei construcții. Clădirea în cauză fiind una dintre cele 7 minuni ale lumii antice și anume Mausoleul din Halicarnas.

Pe lângă acest monumental și istoric edificiu, rămas doar în analele istoriei, fizicul și volumul construcției nemaiexistând, a creeat sculpturi, adevărate opere de artă și un start dat pentru canoanele ce vor urma în clasicismul grecesc.

Leochares sa născut în jurul anului 360 î.en, în Atena, Grecia.

În jurul anului 338 î.en, artistul a primit o comandă de la Regele Filip al II – lea al Macedoniei, în care acesta dorea ca, Leochares să realizeze sculpturi pentru întreaga familie regală. Printre acestea, în comanda dată de regele macedonean, se numără portretele: al regelui, al lui Alexandru cel Mare, al lui Amyntas al III – lea al Macedoniei, Olimpiei, mama lui Alexandru cel mare, toate realizate din fildeș și aur, majoritatea fiind pierdute astăzi. Singurele portrete rămase sunt cele ale lui Alexandru cel Mare și regelui Filip. Comanda realizată de Leochares, a fost așezată în Philippeion Altis din Olimpia, o clădire ridicată cu ocazia câștigării bătăliei de la Chaeronea.

Printre sculpturile ramase în viață, dar ca replici, se numără statuia zeiței vânătorii, Artemis, dar re-denumită Diana of Versailles, creată în jurul anului 325 î.en., originalul fiind creat din bronz și statuia mărețului Apollo, creată în perioada 375 – 325 î.en, originalul tot din bronz.

Copiile din marmură ale celebrelor sculpturi ale lui Leochares, create de către artiști romani, ne demonstrează atenția la detalii și inițierea proporțiilor corpului uman în sculptură. Tentativa de dinamism adusa sculpturii, față de celebrele Kore și Kuros, dar și o imensă atracție pentru drapaj, create de către Leochares, par a prinde viață.

Leochares, este primul mare sculptor din istoria umanității, primul nume apărut dar și cel mai cunoscut al Antichității, fiind un promotor al schimbării curentului în sculptură, un curent ce a influențat o imensă arie a artei.

La première forme

Robert Smithson afirma: „Orice operă își asumă efectul produs de curgerea timpului, raportându se în mod egal atât la preistorie cât și la cel mai îndepărtat viitor.”

Această prezentare necesită JavaScript.

De la urmele degetelor imprimate în argila moale, conturul mâinilor pictat cu șablonul  acum 40 000 de ani, dovedesc cât de mult a ținut omul să-și pună pecetea pe lumea care îl înconjoară. Încă de la începuturi, sunt exprimate clar și cele două motivații esențiale ale artistului: să se proiecteze în lume, lăsându-și amprenta, și să și-o anexeze, făcând proprietatea sa.

Arta are ca element de fundație magia și credința, urmată de asemănarea și încercarea de reinterpretare a elementelor vizuale.

Primele reprezentări ale artei, ca element de venerație, ori cu puteri magice, au fost simbolul fecundității, ca reprezentante fiind statuetele Venus, care scot puternic în evidență elementele sexuale legate de fecunditate: bazinul lat, pieptul și pântecele foarte dezvoltat.

„Artistul – vrăjitor”, împins de anumite dorințe, ori credințe, trasează, începând cu anii 20 000 î. en, cu ajutorul unui cărbune, niște siluete de animale.

Ulterior, anii 15 000 î.en, se constată apariția unor materiale mai elaborate: pensule realizate dintr-un pămătuf, pene ori păr, un tub de os scobit, prin care se sufla praf colorat, șabloane tăiate din piele, ce permiteau obținerea unor degradeuri, tehnica sugerează o încercare de redare cât mai fidelă a modelului, fixând animalele într-o reprezentare completă. O reprezentare ce utiliza o perspectivă pluriunghiulară, artistul realizând animalele din profil pentru a-i putea reda toate cele patru picioare, dar înfățișează din față, coarnele și copitele.

Prima datare a începutului artei este bulversată o descoperire arheologică. În Franța  este descoperită, în anul 1995 o peșteră, denumită „Chauvet” care pare să înainteze datarea primei picturi începând cu anii 30 000 î.en. O naștere, o premiză necunoscută, așa s-a manifestat mereu arta, prin explozia unei gândiri creatoare cuplata la o curiozitate neînsetată.

Într-adevăr, principiul care stă la baza acestei arte provine nu atât din plăsmuire izvorâtă din natură ci înțeleasă ca o evoluție.

Paralel cu funcția sa rituală și magică, mai evidenta în perioadele de demult, funcția ludică, adică jocul cu regulile, constituie o condiție esențială a emergenței artei. Din totdeauna  prin arta, ființa umană sfidează moartea.