Stranger

Stranger in the Night, legendara melodie a lui Frank Sinatra, lansată în anul 1966, le-a pus ceasornicarilor de la Ulysse Nardin nota proaspătă pentru o creație magnifică: „Stranger”, astfel, timpul a fost transformat în muzică.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ceasornicarii manufacturii Ulysse Nardin, au creat această capodoperă pentru BaselWorld 2013 și nu numai, mai ales pentru fanii Manufacturii Ulysse Nardin, care încântă și creează senzație cu ale sale complicații și instrumente măsurătoare de timp, asemeni lui Frank Sinatra.

Stranger, Nr. de referință: 6902-125, născut într-o manufactură cu o amplă tradiție în domeniul ceasornicăriei, încă din anul 1846,  manufactura ce poartă cu mândrie și astăzi numele creatorului sau: Ulysse Nardin.

Ceasul, o adevărată capodopera SF, ce se prezintă într-o carcasă din aur roz de 18 carate și un diametru de 45 mm, deține o estetică desăvârșită și o mecanică muzicală impecabilă, repetând, asemeni unei complicații „minute-repeater”, la fiecare ora, timp de 16 secunde, melodia lui Frank Sinatra, ori la cerere, apăsând un buton.

Această bijuterie, mecanico-acustică, a fost produsă într-un număr restrâns de 99 de bucăți, dovedind astfel că: esențele tari se țin în sticle mici.

Mecanismul, înglobat în carcasă, este o creație 100 % in-house Ulysse Nardin, o odraslă concepută dintr-un calibru UN-690, în care s-a făcut uz de tehnologia siliciului.

Inima aceasta, un mecanism automatic, pulsează energia aproximativ 48 de ore, indică, într-un mod analog orele și minute, dispuse central, secundele periferice și data, indicată printr-o apertură circulară, sunt situate în același cadran, în jurul orei 6, iar maiestuos, deasupra tuturor, tronează discul rotativ, asemănător cutiilor muzicale, cu ai săi pieptăni ce ascund până la ora exactă notele muzicale ale celebrei melodii cântate de Frank Sinatra.

Ulysse Nardin, a incorporat în aceasta nouă apariție simbiotică, două barilete, unul pentru indicarea timpului și datei, iar celălalt dedicat în întregime „cutiei muzicale”.

Carcasa, împreună cu geamul din cristale de safir, ce acoperă atât cadranul cât și spatele, permițând astfel vizualizarea muncii și tradiția echipei Manufacturii Ulysse Nardin, protejează mecanismul până la o adâncime de 30 de metri.

Ceasul își încheie maiestuos estetica și apariția printr-o curea din piele neagră ce se închide cu o încuietoare de tip deployant.

Pentru a vizualiza aceasta ultimă capodoperă semnată Ulysse Nardin, vă invit să accesați:

Anunțuri

Athena Parthenos

Un monument devenit un model ideal al arhitecturii și al ordinului doric, și nu în ultimul rând, un simbol al democrației și civilizației grecești. Simplitatea și iluziile optice au făcut din creatorii lor, arhitecții: Ictinos și Callicrates, dar și nu cel din urmă, sculptorul Fidias, un icon al civilizației grecești.

Această prezentare necesită JavaScript.

Partenonul este cel mai mare templu de pe Acropole, fiind, cum am sugerat mai sus, modelul ideal al ordinului doric. Templul a fost dedicat zeiței Atena și adăpostea o statuie monumentală denumită Athena Parthenos (Fecioara Atena), de unde provine și numele Partenon, tradus ad-literam, dar se spune ca în adevăratul sens, numele de parthenos înseamnă camera unei femei nemăritate.

Acest edificiu, culminant al stilului doric, a fost început în anul 447 î.en, finalizat în anul 438 î.en, iar decorațiile exterioare, considerate ca fiind zenitul artei grecești, au fost executate până în anul 432 î.en. Partenonul practic a înlocuit o altă construcție, distrusă în perioada invaziei persane, condusa de Xerxes I, din anul 480 î.en. Clădirea, situată pe Acropola Atenei, a fost construită la dorința lui Pericle, fiind de la început, cea mai înaltă clădire de pe acropolă.

Construirea Partenon-ului i-a fost atribuita lui Fidias, care a apelat la arhitecții Ictinos și Callicrates, pentru a le încredința realizarea acestui templu, dedicat zeiței Atena.

Partenonul, construit în marmură albă, este un templu peripter, care se sprijină pe o fundație executată din trei gradene, formând o platformă de 30,80 m x 69,47 m. Repetiția coloanelor, ce delimitează câmpul vizual în jurul templului, sparge uniformitatea maselor de ziduri, conferă acestui tip de edificiu un caracter particular, în care se împletesc eleganța și forța.

Sanctuarul este format din naos, sala rectangulara adâncă. Aceasta sala, împărțită în trei nave inegale, adăpostea în centru statuia Atenei, statuie realizată de către Fidias din aur și fildeș, înaltă de 12 m.

Sala din spate, opistodomul, închidea uriașul tezaur al Ligii de la Delos, condusă de orașul Atena. Importanța acumulării de bogății explică dimensiunile mari ale acestei săli.

Noțiunile de ritm și armonie tratate cu rigoare matematică se îmbină cu un rafinament extraordinar, care conferă arhitecturii grecești o dimensiune excepțională. Partenonul, grație arhitecților săi: Ictinos și Callicrates, reprezintă una dintre cele mai înalte realizări clasice, în care se împletesc sobrietatea și energia, austeritatea și imaginația. Arta greacă a reușit să realizeze acest dificil „mariaj” între rațiune și poezie, devenind un exemplu pentru arhitecții secolelor viitoare.

În ce privește sculptura, creația lui Fidias, aceasta este situată, ca în toate templele grecești, numai pe elemente arhitecturale fără rol funcțional. Astfel pe Partenon se găsesc decorații sculptate pe:

– cele 92 de metope reprezentând lupta dintre Centauri și Lapiți;

– frontonul de Est (expus la răsărit) prezentând nașterea miraculoasă a zeiței Atena;

– frontonul de Vest descriind disputa dintre Poseidon și Atena;

– partea de sus a zidului sălii de cult (cella) pe care se desfășoară o friză cuprinzând, între spațiile dintre coloane, cortegiul Panateneelor, alcătuit din patru sute de personaje și două sute de animale. Aceasta friză dă o puternică impresie de dinamism și libertate, prin varietatea atitudinilor. Modelul corpurilor, animat de jocul drapajelor, creează impresia de mișcare, evitând monotonia.

Sculptorul Fidias știe să îngemăneze sobrietatea și energia stilului doric  împletindu-l cu eleganța și grația stilului ionic.

Calatrava’s Tenerife

Împletirea artelor cu arhitectura, un obicei uitat în negura timpului, pierdut de la separarea acestora. O îmbrățișare începută de antici, ce a trecut printr-o înflorire masivă în Renaștere, a început să decadă spre sfârșitul sec. al XX-lea, prin apariția modernismului, o ucigașă arhitectură împotriva esteticii prin artă. Modernismul cu Motto-urile: Less is More și Ornament and Crime, aparținătoare arhitecților Mies van der Rohe ori Adolf Loos au dictat și încă mai o fac în prezent.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arhitectura catalanului Santiago Calatrava Valls, un arhitect ce a reușit să îmbine plăcut arhitectura cu alte ramuri, precum sculptura ori ingineria construcțiilor. Datorită însușirilor sale, Calatrava și-a creat un drum printre marii arhitecți contemporani ai lumii și nu numai, ci a lăsat propria amprenta în istoria arhitecturii.

Stilul arhitectural, expresionist, cunoscut mai ales pentru integrarea artei în tot ceea ce atinge, este suav, feminin, dinamic, aproape fantastic, făcând betonul să pară la fel de fragil ca o ceramică veritabilă chinezească, dar în același timp, de o durabilitate masivă, datorită studiilor sale în domeniul ingineriei.

Expresionismul său a căpătat deja statutul de icon, fiind rapid remarcat și arhicunoscut ca stil, fiindu-i imediat atribuit. Am să vorbesc despre Santiago Calatrava la timpul potrivit, alocându-i un loc în categoria: Starchitect.

Clădirea magnifică, o construcție începută în anul 1997 și finalizată în anul 2003, este localizată în Insulele Canare, mai exact în Santa Cruz de Tenerife și poartă denumirea de Auditorio de Tenerife „Adán Martín„.

Construcția este plasată pe un lot de 23 000 m², iar suprafața construită a acesteia este de 6 471 m². Clădirea este împărțită în două camere, fiind protejată de o învelitoare elansată din beton armat, ce își are rădăcinile inspirației adânc înfipte în natura oceanului Atlantic: valul. Tocmai aceasta inspirație, din natură, o face o clădire deosebită, dinamică. Acest element nu se află doar în învelitoare, ci și în anvelopanta clădirii în sine, ce reia motivul valului și în pereții înconjurători, protejând interiorul, iar comunicarea cu exteriorul, prin doua terase cu vedere spre oceanul Atlantic, pare a fi un tribut adus muzei.

În interior, atrium-ul protejat de dom, îndrumă pașii spre cele două camere, prima, cu o deschidere de16,5 m și o adîncime de 14 m, adăpostește o scena, un amfiteatru de 1 616 locuri și o orgă construită de către Albert Blancafort. Cea de-a doua, cu 422 de scaune, pare o reproducere în miniatură a celeilalte. Sub același acoperiș, în atrium, se află o cameră destinată presei, o cafenea și un magazin, pe lângă garderobe, vestiare și camerele tehnice ori cele destinate artiștilor și personalului.

Clădirea a devenit rapid celebră, datorită în mare celebrului „arc”, ce sfidează gravitația, dar și întregii arhitecturi, după unii, un tribut adus Operei din Sydney din Australia, fiind chiar supranumită „The Sydney of the Atlantic”.

Deși astăzi îndrăgită, Auditorio de Tenerife „Adán Martín„, a fost aspru criticată: prin schimbarea locației inițiale, câteva probleme structural-constructive, creșterea bugetului propus și abateri de la regulile de siguranța în construcții.

Dar în ciuda acestor critici, clădirea este considerată deja un icon al orașului Santa Cruz, atrăgând o sumedenie de turiști, iar începând cu anul 2011, clădirea este gravată pe moneda de 5 Euro, alături de alte simboluri ale arhitecturii spaniole.

Longitude

La 4 Februarie 1749, o inima începe să bată în Ashton-under-Lyne, Anglia. Inima aparținea lui Thomas Earnshaw, unul dintre ceasornicarii implicați în lupta pentru longitudine, alături de John Arnold, John Harrison, Ferdinand Berthoud, precedat de Jeremy Thacker și Henry Sully.

Deși nu este recunoscut ca fiind primul constructor ori, adevăratul constructor al cronometrului marin, el, alături de alți mari doi ceasornicari: John Arnold și Ferdinand Berthoud, au fost cei care au construit altfel de mecanisme și eșapamente de cronometre marine, în bătălia longitudinii față de John Harrison. Totuși, Thomas Earnshaw, este recunoscut oficial ca fiind părintele cronometriei moderne.

Această prezentare necesită JavaScript.

În anul 1763, Thomas Earnshaw, devine ucenic în atelierul situat în High Holborn, nr. 119, Londra. Acest atelier aparținea ceasornicarului englez William Hughes.

La vârsta de 20 de ani, Thomas Earnshaw, își așterne prima cărămidă în clădirea vieții de familist. Acesta se căsătorește în anul 1769 cu Lydia Theakston, având cu ea patru copii.

După ce a învățat despre eșapamente, mecanisme de ceas și înnobilarea acestora din urmă, Earnshaw, și-a îndreptat privirea și gândurile spre cronometria marină a lui John Harrison. Astfel ca primii săi pași, în acest domeniu, încep prin anul 1780. Acesta, după ce a studiat îndelung realizările lui Harrison, a decis să regândească el însuși altfel eșapamentul. Reușește adaptarea eșapamentului, alegând o altă cale, față de eșapamentul montat pe pivoți, la modelele lui Harrison, Earnshaw, a ales pe cel pe arc, devenind astfel „spring detent”. Soluția, oferită de Thomas Earnshaw, a fost împărtășită, chiar de către el, celui mai bun prieten al său, respectiv ceasornicarul englez, John Arnold, care ulterior preia și reface astfel eșapamentul, obținând astfel un patent pentru el. Thomas Earnshaw a patentat „spring detent escapament” cu ajutorul financiar al lui Thomas Wright.

Începând cu anul 1783, Earnshaw, a decis ca, manufacturile, ori ceasornicarii independenți care doreau să folosească eșapamentul, gândit și patentat de el, să plătească o guinee, plus marcarea mecanismelor cu „Wright’s Patent”.

Unul din cronometrele construite de Thomas Earnshaw ajung în mâinile lui Nevil Maskelyne, astronom al Curții Regale Britanice, care prin urma unor teste minutioase îi recunoaște valoarea lui Earnshaw și îl încurajează să își continue munca.

Drept rezultat al răspunsului lui Nevil Maskelyne, acesta a reușit să se integreze în societatea Royal Greenwich Observatory, primind comenzi pentru reparații de ceasuri, apoi fiind comisionat să creeze un regulator pentru noul Observator din Armagh.

În anul 1792, Thomas Earnshaw preia afacerea maestrului său, William Hughes, în urma decesului acestuia, moarte survenită în luna Noiembrie. Începând din acest moment acesta își semnează deja lucrările, realizând cronometre după propriul plan, până la retragerea lui în anul 1815, în favoarea fiului său Thomas.

Cronometrele create de Earnshaw au însoțit câteva expediții maritime, printre care amintim de cele ale căpitanilor: William Bligh, în Tahiti Matthew Flinders, în Australia, Robert FitzRoy, iar printre cursele inteprinse de FitzRoy se numără cea în care a participat naturalistul englez Charles Darwin.

Între timp, The Board of Longitude, testează cronometrul creat de el, alături de cel creat de John Arnold, astfel Thomas Earnshow este decorat și premiat cu 2500 de lire, dar problema legată de construirea invenției, mai ales a spring detent-ului, îi va fi recunoscută de abia peste 7 ani.

La data de 1 Martie 1829, Thomas Earnshaw, se stinge din viață, pe Chenies Street, Bedford Square, Londra, dar continuă să trăiască și astăzi prin spiritul cronometriei moderne și prin placa albastră comemorativă din High Holborn, nr. 119, Londra.