De Arhitectura

Omul care a pus 3 cuvinte la fundația arhitecturii mondiale, de la anticii romani, trecând prin puternicii Renascentiști și până la arhitecții contemporani!

Cele 3 cuvinte sunt: Firmitas, Utilitas și Venustas.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele acestui măreț autor, arhitect, inginer civil și militar roman este Marcus Vitruvius Pollio, cunoscut mai degrabă sub numele de Vitruvius.

Acesta a trăit în perioada cca. 70 – 80 î.e.n. până în aproximativ anul 15 î.e.n. El se descria mai mult ca un om de arme, un artilerist. Probabil a servit în armata romană pe postul de ofițer senior artilerie în funcție, fiind la rangul de doctores ballistraum și libratores, ceea ce însemna că, practic, a operat mașinăriile de artilerie.

În prezent sunt încă discuții legate de adevăratul său nume, iar cele mai multe date, legate de numele lui, sunt extrase din propria carte De Arhitectura. Acesta pare a fii cunoscut și prin intermediul lui Plinius cel Bătrân, în cartea sa, Historia Naturalis. Numele acestuia, descris ca „Vitruvius arhitectul” de către Sextus Julius Frontinus, apare, un secol mai târziu, în lucrarea De Aquaeductu. Probabil scrierile lui Vitruvius fiind chiar piatra de temelie pentru Frontinus.

Cât despre tratatul de arhitectura al autorului de față, De Arhitectura libri decem, dedicată Împăratului Caesar Augustus, fiind considerat astăzi, un adevarat izvor istoric despre modalitatea de construire din Antichitatea romană, dar și cele mai bune principii care stau la baza arhitecturii mondiale din toate timpurile.

Tratatul, cel mai probabil fiind editat în jurul sec. al XV-lea, a fost scris în limba latina și cuprinde 10 cărți:

1.  Proiectare urbana, de arhitectura și inginerie civila, în aceasta carte fiind scrise calificările necesare pentru un arhitect sau inginer constructor pentru acea perioada;
2. Materiale de construcție;
3. Temple, aici fiind descrise Ordinele de Arhitectura;
4. „continuarea cărții a IV-a”;
5. Construcții civile;
6. Clădiri domestice;
7. Pavaje și tencuieli decorative, tehnica și aplicarea lor;
8. Aducțiune apa și apeducte;
9. Științe care influențează arhitectura: geometrie, măsurători, astronomie, cadrane solare;
10. Utilizarea mașinilor în construcții: mori de apă, mașini de drenaj, macarale, dar și arme: catapulte, arbalete, berbeci.

În perioada Romei antice, arhitecții, erau: ingineri, artiști și meșteri, iar Vitruvius nu făcea excepție de la regulă, de fapt scriind acest aspect în De Arhitectura.  În tratatul său a acoperit o mare varietate de subiecte directe sau în contact direct cu arhitectura. Fiind incluse chiar și aspecte, ce astăzi, privind cu ochi moderni, par irelevante, trecând de la matematică la astronomie, meteorologie și medicină. În concepția Romei Antice, arhitectura trebuia sa ia în calcul tot ce atingea, atât partea fizica, psihică și intelectuală a umanității antice și a tot ce îi înconjura.

De exemplu, Vitruvius, se ocupa de astfel de probleme teoretice în ce privește arhitectura. În Cartea a II-a De Arhitectura, în utilizarea cărămizilor în construcții, a sugerat arhitecților contemporani lui, să se familiarizeze cu teoriile pre-socratice ale materiei, astfel încât să înțeleagă modul în care materialele lor se comporta. Cartea a IX-a face referire la geometria abstracta a lui Platon în activitatea de zilnică a topografului. Astrologia fiind citată pentru perspectivele sale în organizarea vieții umane, în timp ce astronomia este necesară pentru înțelegerea cadranelor solare. De asemenea, Vitruvius îl citează Ctesibius al Alexandrei și pe Arhimede pentru invențiile lor, Aristoxenus (ucenic al lui Aristotel) pentru muzică, Agatharchus pentru teatru, și Varro pentru arhitectură.

Vitruvius a fost, din câte regăsim astăzi în istoria arhitecturii și arheologie, primul care a găsit calea intre estetica și calitatea arhitecturii, declarând faptul că acestea țin de statutul social al beneficiarului și calitatea lucrării artistului, a arhitectului și a inginerului și nu a calităților celor mai sus menționați în sine ci însăși lucrarea. Dar, probabil, cele mai renumite cuvinte scrise de Vitruvius rămân: ” Cele mai bune construcții trebuie să îndeplinească următoarele condiții: fermitatea, utilitatea și frumusețea„.

Pentru a ajunge la aceste aspecte, esențiale și astăzi, Vitruvius a apelat la studierea corpului uman și a proporțiilor sale (descrise în cea de-a III-a sa carte), iar aceste canoane au fost utilizate ulterior în realizarea Omului Vitruvian, opera a geniului Renascentist, Leonardo da Vinci.

Toate tratatele scrise de Vitruvius au ajutat enorm în înțelegerea și capacitatea romanului antic în folosirea metodelor de construire, a utilizării proporțiilor omenești în realizarea construcțiilor, dar și de efectele produse de construcții, orașe, apeducte după corpul uman, cultura acestuia și frumosul văzut prin ochii romanilor antici. La fel, a adus un mare aport în arheologie și istoria arhitecturii în ce privește utilizarea diferitelor mecanisme, utilaje și invenții. Apogeul și impactul adus culturii mondiale a fost la nivel maxim în perioada Renașterii. tratatul fiind vast răspândit de arhitecți precum: Niccoli, Brunelleschi și Leon Battista Alberti, aceștia găsind în scrierile lui Vitruvius adevărata disciplină în Arhitectura, ridicând tratatele la nivel de știință.

In prezent putem vedea efectele scrierilor sale în majoritatea construcțiilor antice romane, renascentiste, clasice, dar și în prezent.

Mai multe despre viata și tratatele lăsate umanității, puteți vedea accesând link-urile de mai jos, sursa acestei postări,

http://en.wikipedia.org/wiki/Vitruvius

http://en.wikipedia.org/wiki/De_architectura

Multicultural bridge

Se spune că omul schimbă locul, o expresie pe care o detestam la un moment dat, mai ales după ce mi-am plimbat privirile și gândurile prin filele cărții scrise de Mark Twain, dar m-am înșelat și mă bucur de asta!

Această prezentare necesită JavaScript.

Clădirea de față, mă rog, mai degrabă un „complex” îmi creează aceeași stare, de un lucru bine făcut! Lucru pentru care, arhitectul Li Xiaodong și echipa sa din Atelier Xiaodong, au fost premiați cu AR emerging architecture awards în anul 2009.

Inițial, se dorea doar un pod peste un râu într-un sătuc din regiunea Fujian – China, dar  și construirea unei școli. Sper să nu greșesc, dar din ce am văzut într-un reportaj legat de arhitectura musulmană, arhitectură peisajeră, urbană și sustenabilă, se discuta și despre proiectul de față!

Din firimiturile de discuții, am înțeles că, arhitectul ar fi acceptat lucrarea la insistentele unui student arhitect, localnic al satului și „ucenic” al lui Li Xiaodong.

Indiferent de împrejurări, acesta a încercat, și reușit, să se încadreze cu două construcții într-un singur proiect, față de două cerute de către beneficiari! Nu numai, a încercat sa se integreze în context, având ca vecinătate două castele Tulou, construite de-o parte și de alta a râului, realizând, practic, o cale de comunicare între nou și vechi!

Se dorește o construcție discretă, dar cu elemente de individualitate și cu o personalitate aparte, mergând dincolo de cerințe!

Pe lângă cele dorite de beneficiari, Li Xiaodong, a considerat că, este nevoie de un element proaspăt, dar discret, un element care să unească mai multe cerințe: scoală, pod, centru cultural, loc de joacă și reuniune a comunității, toate într-un întreg, precum o punte între aceste subiecte, o conexiune anonimă, dar și socială, atât antonim, cât și sinonim.

Folosirea unor soluții precum: structura metalică, lejeră și brise-soleil-ul din lemn, dispus vertical, da o notă de lejeritate, de transparență și comuniune, dar și protective, atât a ocupanților construcției, dar și a celor care traversează podul de sub aceasta școală!

Amprenta lui Li Xiaodong nu s-a oprit doar la detalii de arhitectură, a mers atât pe latura umană cât și psihologică, alegând un mod mai neconvențional de predare, fără bănci, încercând sa elimine puntea dintre profesor și elev, stabilind o mai buna comunicare și relație între cei doi, iar la plecare, elevul se poate destinde pe panta toboganului! Un alt mic detaliu, discret, util și cu un impact consistent si benefic asupra copiilor.

În esență, Li Xiaodong a reușit, nu numai, să creeze 2 construcții într-una singura, dar a încercat să îl aduca la rangul de punctul principal al localității, un punct dedicat copiilor, părinților, localnicilor, turiștilor și nu în ultimul rând al culturii și educației.

Fotografii preluate de pe dezeen magazine și  realizate de Li Xiodong

Athena Parthenos

Un monument devenit un model ideal al arhitecturii și al ordinului doric, și nu în ultimul rând, un simbol al democrației și civilizației grecești. Simplitatea și iluziile optice au făcut din creatorii lor, arhitecții: Ictinos și Callicrates, dar și nu cel din urmă, sculptorul Fidias, un icon al civilizației grecești.

Această prezentare necesită JavaScript.

Partenonul este cel mai mare templu de pe Acropole, fiind, cum am sugerat mai sus, modelul ideal al ordinului doric. Templul a fost dedicat zeiței Atena și adăpostea o statuie monumentală denumită Athena Parthenos (Fecioara Atena), de unde provine și numele Partenon, tradus ad-literam, dar se spune ca în adevăratul sens, numele de parthenos înseamnă camera unei femei nemăritate.

Acest edificiu, culminant al stilului doric, a fost început în anul 447 î.en, finalizat în anul 438 î.en, iar decorațiile exterioare, considerate ca fiind zenitul artei grecești, au fost executate până în anul 432 î.en. Partenonul practic a înlocuit o altă construcție, distrusă în perioada invaziei persane, condusa de Xerxes I, din anul 480 î.en. Clădirea, situată pe Acropola Atenei, a fost construită la dorința lui Pericle, fiind de la început, cea mai înaltă clădire de pe acropolă.

Construirea Partenon-ului i-a fost atribuita lui Fidias, care a apelat la arhitecții Ictinos și Callicrates, pentru a le încredința realizarea acestui templu, dedicat zeiței Atena.

Partenonul, construit în marmură albă, este un templu peripter, care se sprijină pe o fundație executată din trei gradene, formând o platformă de 30,80 m x 69,47 m. Repetiția coloanelor, ce delimitează câmpul vizual în jurul templului, sparge uniformitatea maselor de ziduri, conferă acestui tip de edificiu un caracter particular, în care se împletesc eleganța și forța.

Sanctuarul este format din naos, sala rectangulara adâncă. Aceasta sala, împărțită în trei nave inegale, adăpostea în centru statuia Atenei, statuie realizată de către Fidias din aur și fildeș, înaltă de 12 m.

Sala din spate, opistodomul, închidea uriașul tezaur al Ligii de la Delos, condusă de orașul Atena. Importanța acumulării de bogății explică dimensiunile mari ale acestei săli.

Noțiunile de ritm și armonie tratate cu rigoare matematică se îmbină cu un rafinament extraordinar, care conferă arhitecturii grecești o dimensiune excepțională. Partenonul, grație arhitecților săi: Ictinos și Callicrates, reprezintă una dintre cele mai înalte realizări clasice, în care se împletesc sobrietatea și energia, austeritatea și imaginația. Arta greacă a reușit să realizeze acest dificil „mariaj” între rațiune și poezie, devenind un exemplu pentru arhitecții secolelor viitoare.

În ce privește sculptura, creația lui Fidias, aceasta este situată, ca în toate templele grecești, numai pe elemente arhitecturale fără rol funcțional. Astfel pe Partenon se găsesc decorații sculptate pe:

– cele 92 de metope reprezentând lupta dintre Centauri și Lapiți;

– frontonul de Est (expus la răsărit) prezentând nașterea miraculoasă a zeiței Atena;

– frontonul de Vest descriind disputa dintre Poseidon și Atena;

– partea de sus a zidului sălii de cult (cella) pe care se desfășoară o friză cuprinzând, între spațiile dintre coloane, cortegiul Panateneelor, alcătuit din patru sute de personaje și două sute de animale. Aceasta friză dă o puternică impresie de dinamism și libertate, prin varietatea atitudinilor. Modelul corpurilor, animat de jocul drapajelor, creează impresia de mișcare, evitând monotonia.

Sculptorul Fidias știe să îngemăneze sobrietatea și energia stilului doric  împletindu-l cu eleganța și grația stilului ionic.

Calatrava’s Tenerife

Împletirea artelor cu arhitectura, un obicei uitat în negura timpului, pierdut de la separarea acestora. O îmbrățișare începută de antici, ce a trecut printr-o înflorire masivă în Renaștere, a început să decadă spre sfârșitul sec. al XX-lea, prin apariția modernismului, o ucigașă arhitectură împotriva esteticii prin artă. Modernismul cu Motto-urile: Less is More și Ornament and Crime, aparținătoare arhitecților Mies van der Rohe ori Adolf Loos au dictat și încă mai o fac în prezent.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arhitectura catalanului Santiago Calatrava Valls, un arhitect ce a reușit să îmbine plăcut arhitectura cu alte ramuri, precum sculptura ori ingineria construcțiilor. Datorită însușirilor sale, Calatrava și-a creat un drum printre marii arhitecți contemporani ai lumii și nu numai, ci a lăsat propria amprenta în istoria arhitecturii.

Stilul arhitectural, expresionist, cunoscut mai ales pentru integrarea artei în tot ceea ce atinge, este suav, feminin, dinamic, aproape fantastic, făcând betonul să pară la fel de fragil ca o ceramică veritabilă chinezească, dar în același timp, de o durabilitate masivă, datorită studiilor sale în domeniul ingineriei.

Expresionismul său a căpătat deja statutul de icon, fiind rapid remarcat și arhicunoscut ca stil, fiindu-i imediat atribuit. Am să vorbesc despre Santiago Calatrava la timpul potrivit, alocându-i un loc în categoria: Starchitect.

Clădirea magnifică, o construcție începută în anul 1997 și finalizată în anul 2003, este localizată în Insulele Canare, mai exact în Santa Cruz de Tenerife și poartă denumirea de Auditorio de Tenerife „Adán Martín„.

Construcția este plasată pe un lot de 23 000 m², iar suprafața construită a acesteia este de 6 471 m². Clădirea este împărțită în două camere, fiind protejată de o învelitoare elansată din beton armat, ce își are rădăcinile inspirației adânc înfipte în natura oceanului Atlantic: valul. Tocmai aceasta inspirație, din natură, o face o clădire deosebită, dinamică. Acest element nu se află doar în învelitoare, ci și în anvelopanta clădirii în sine, ce reia motivul valului și în pereții înconjurători, protejând interiorul, iar comunicarea cu exteriorul, prin doua terase cu vedere spre oceanul Atlantic, pare a fi un tribut adus muzei.

În interior, atrium-ul protejat de dom, îndrumă pașii spre cele două camere, prima, cu o deschidere de16,5 m și o adîncime de 14 m, adăpostește o scena, un amfiteatru de 1 616 locuri și o orgă construită de către Albert Blancafort. Cea de-a doua, cu 422 de scaune, pare o reproducere în miniatură a celeilalte. Sub același acoperiș, în atrium, se află o cameră destinată presei, o cafenea și un magazin, pe lângă garderobe, vestiare și camerele tehnice ori cele destinate artiștilor și personalului.

Clădirea a devenit rapid celebră, datorită în mare celebrului „arc”, ce sfidează gravitația, dar și întregii arhitecturi, după unii, un tribut adus Operei din Sydney din Australia, fiind chiar supranumită „The Sydney of the Atlantic”.

Deși astăzi îndrăgită, Auditorio de Tenerife „Adán Martín„, a fost aspru criticată: prin schimbarea locației inițiale, câteva probleme structural-constructive, creșterea bugetului propus și abateri de la regulile de siguranța în construcții.

Dar în ciuda acestor critici, clădirea este considerată deja un icon al orașului Santa Cruz, atrăgând o sumedenie de turiști, iar începând cu anul 2011, clădirea este gravată pe moneda de 5 Euro, alături de alte simboluri ale arhitecturii spaniole.

The Fallingwater

Extaz ori agonie, o simplă idee ce urmează poteca trasată de un creion, ori un icon în istoria arhitecturii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deși unul dintre cei mai titrați arhitecți ai perioadei sale, Frank Lloyd Wright, a avut o parte de uitare, în apropierea vârstei de 67 de ani, chiar dacă acesta ajunsese la maturitatea stilului organic.

Datorită unui student, progenitură a beneficiarilor Kaufmann, o familie evreiască, cu dublă cetățenie, germano-americană.

Tatăl învățăcelului, un om cu un desăvârșit gust în materie de arhitectură, Edgar J. Kaufmann, împreună cu fiul său, Edgar Kaufmann Jr., au comandat o locuință în Pennsylvania, la SE de Pittsburgh.

O legendă spune că, Wright a acceptat să realizeze casa de reședință a familiei Kaufmann, plimbându-se pe proprietatea acestuia din Martie până în Septembrie 1935. Kaufmann Seniorul nu a mai putut rezista, telefonându-i lui Wright, a spus că dorește să vadă planurile și locația noii sale reședințe, în două ore, drum parcurs de către Kaufmann Senior, până la Taliesin. Se spune că domnul Kaufmann trăia o adevărata paranoia și începuse să aibă dubii în privința arhitectului în alegerea locației. Kaufmann, în urma propriilor dorințe și viziuni, considera că, ar fi plăcut să admire cascada, din noua casă, dar în schimb, Frank Lloyd Wright a realizat casa chiar deasupra acesteia.

Dar, ulterior, după finalizarea proiectului, în anul 1936, au luat naștere niște conflicte între Wright, Kaufmann și compania de ingineri contractată de Kaufmann. Conflicte generate de lipsa de experiență a lui Wright, în materie de construire cu beton armat. Dar au existat și altele, în legătură cu structura planșeelor construcției. Dar, indiferent de conflictele existente, magnifica reședința Kaufmann, a fost finalizată în anul 1939. De fapt, locuința conține două corpuri: casa propriu-zis și cea de oaspeți.

Construcția concepută de Wright, prin volume simple, din beton colorat în gălbui, paralelipipedice, suprapuse, dau impresia de lejeritate, în timp ce zidul vertical, construit din piatră îi dau verticalitate și noblețe clădirii, dar ci oferind o buna comuniune cu mediul înconjurător și natural. Clădirea este împărțită într-un regim de parter și două etaje.

Interiorul, compartimentat pe nivele, în zona parterului fiind amplasată zona de zi, cu un living generos și o bucătărie compactă, dar pentru a stimula atenția privitorului către panorama naturală, exterioară, arhitectul, a utilizat un artificiu, folosind suprafețe vitrate vaste și coborând nivelul planșeului. Primul etaj este conceput pentru zona de noapte, fiind integrate 3 dormitoare mici, iar ultimul nivel, a fost conceput pentru Kaufmann Jr., ca zonă de studiu și dormitor. Circulațiile, sunt înguste, întunecoase, oferind experiențe senzoriale, de la îngustimea holurilor, la vastul living-ului. Wright a conceput aproape totul din aceasta clădire, inclusiv mobilierul, ce îi păstrează liniile și designul arhicunoscut. Construcția în sine, dorință a beneficiarului, nu a fost concepută pentru o locuință permanentă, ci un refugiu din cotidian.

De la finalizarea construcției, până în prezent, casa Fallingwater, a fascinat generații întregi de arhitecți și iubitori de arhitectură, devenind practic un icon al arhitecturii americane și internaționale. Sculptura creată de Wright, lejeră, aerisită și cu o imensă atenție la detalii, îl propulsează în afara modernismului, contemporan lui, și demonstrează excepția de la regula, în care și clădirile de tip „Less is More”, se pot integra în cadrul înconjurător.

Underground

Această prezentare necesită JavaScript.

Edgeland House, o creație realizată de Bercy Chen Studio, a cărei locație este Austin, Texas.

Apropiindu-te de aceasta casă, ai o senzație stranie, neștiind că sub micul deal înverzit se ascunde o adevărată oază. Dealul fiind creat din apele acoperișului, învelit special cu plante, pentru a creea senzația de continuitate a naturii, de integrare. Iar majoritatea persoanelor care îl escaladează, nu își dau seama că s-au urcat pe un imobil ce conferă destul spațiu, o construcție realizată chiar sub pământ, dar invadată de lumină, și asta chiar sub picioarele lor.

Încă de la intrare ești uimit, coborând o scară, își fac apariția de fapt două corpuri de clădire, unul fiind dedicat zonei de zi, iar celalalt zonei de noapte. Ambele imobile sunt tratate într-un stil cât mai simplist, în ce privește linia design-ului, singurul lucru mai spectaculos rămânând acoperișul. Fațadele, realizate din pereți cortină, permit o iluminare naturală cât mai îndelungată, introducând casa în conceptul ecologic și sustenabil. De asemenea folosirea plantelor pentru învelitoare este o soluție eficientă din punct de vedere al izolării termice, dar și estetic.

Construcția a fost realizată prin excavarea zonei în cauză, astfel, pereții perimetrali fiind îngropați în pământ, aceștia și acoperișul îi redau casei o temperatură cât mai constantă. Acest concept de casă subterană îi permite imobilului să rămână rece pe perioada verii și caldă în perioada iernii, dar, totuși unele zone au nevoie de încălzire artificială, deoarece, datorită unui compromis, folosirea pereților cortină, se cere un astfel de lucru.

Folosirea și tratarea fațadelor cu acești pereți vitrați s-a realizat pentru a introduce cât mai multă lumină naturală, oferind astfel o senzație de spațialitate, dar și pentru o ventilație naturală, chiar și împărțirea casei în două corpuri a fost astfel proiectată pentru a realiza o ventilație cât mai eficientă.

Casa dispune, în zona de zi, de o bucătărie, un loc de luat masa cu un bar, living și un grup sanitar, iar în zona de noapte de două dormitoare, două băi, și o cameră tehnică. Iar în partea opusă intrării, proiectanții au realizat o zonă de relaxare: o mică terasă descoperită și o piscină.

Finalizarea design-ului casei cu o piscină, ce urmează unghiurile ascuțite ale acoperișului construcțiilor, îi dau o ultimă tușă, dar integrând casa într-un minimalism contemporan. Și această piscină este construită în sistem sustenabil și ecologic, precum întreaga locuință  arătând respectul pentru mediu, atât al proiectantului, dar și al beneficiarilor. În plus, pentru vizitatori, casa dispune de o rulotă spațioasă, adevărat, un pic mai departe de  construcție, dar și intimitate are un cuvânt de spus!

Cu un design minimalist contemporan, ce a ales linii drepte și unghiuri ascuțite  dar înglobată în sit și prietenoasă cu mediul înconjurător, pare o idee spectaculoasă și foarte utilă.

Ce părere aveți, ați încerca să trăiți sustenabil și sub pământ?

Man or just a God?

Arhitectura străveche, cea Neolitică, până la perioada Antichității, probabil cel mai mare semn de întrebare ridicat umanității. Un moment al istoriei mondiale ce încă a păstrat multe și nenumărate mistere, de la creație, modul de execuție și rolul programului arhitectural în sine, dar și a realizatorilor acestor monumente și construcții megalitice.

De asemenea primul arhitect cunoscut al umanității este un mister, mai ales datorită zonei sale de naștere, Egipt. Numele lui este Imhotep, dar adesea este cunoscut și sub numele de: Im-hotep, Ii-em-Hotep

Această prezentare necesită JavaScript.

Acesta s-a născut undeva în perioada 2650 – 2600 î.en, iar numele său specifica „Cel ce vine cu pacea, este pace!„. Și a fost fiul lui Kanofer, care pare a fi de fapt un prim arhitect al umanității, asemeni fiului și al Kheredu-ankh, mamă, care ulterior va fi ridicată la rangul de semi-zeiță, datorită plămădirii lui Imhotep.

Primul arhitect al lumii a creat sub cea de-a III – a dinastie a Egiptului Antic, sub domnia faraonului Djoser, ocupând chiar destul de multe funcții: fiind cancelar al faraonului, cel mai înalt om din stat după faraon, administrator al palatului, înalt preot al templului lui Ra din Heliopolis, doctor, arhitect, prim sculptor, prim tâmplar și cel mai înalt grad în ceramica urnelor.

Datorită minții sale și a creațiilor sale care l-au propulsat, de la rangul de simplu muritor al Egiptului Antic la cel de zeitate, lucru confirmat de statuia divină realizată după decesul său. Fiind chiar singura persoană a Egiptului care a avut parte de un asemenea tratament, unde doar faraonii erau considerați zei și doar pentru ei se realizau statui mortuare. Poate și datorită acestui tratament îl amintim astăzi pe Imhotep.

 Se pare că tot el a dat startul artistului ce întreține vaste relații în diferite domenii, lucru îmbrățișat ulterior de la Renaștere și pierdut la divorțul Artei de Arhitectură. Imhotep și-a lăsat amprenta nu numai în arhitectură, ci și în medicină, fiind considerat chiar și părintele medicinei, rezolvând câteva cazuri medicale precum: plăgi, răniri, entorse ori fracturi ale capului, gâtului, bratelor, claviculei, sternului, dar și prin extirparea unor tumori la sân ori abcese.

În arhitectură acesta a făcut istorie datorită startului dat monumentelor mortuare ridicate în cinstea faraonilor, denumite Mastaba. Acest tip de program funerar, construit în formă de piramidă în trepte, păstrează corpul faraonului. Care datorită condițiilor create în interiorul piramidei se mumifică. În interiorul piramidei se mai află lucruri personale deținute de faraon în timpul vieții, majoritatea fiind adevărate comori, iar pe pereții acestora sunt redate scrieri hieroglifice, scrieri ce redau trăirile și realizările din timpul vieții faraonului.

Accesul în mastaba a fost proiectat în așa fel încât să fie greu de găsit, iar de multe ori accesul fiind chiar primejdios. Prima piramidă construită a fost în Saqqara și a aparținut faraonului Djoser, construită în perioada 2630 – 2611 î.en.

De asemenea Imhotep este considerat, deși a fost utilizată la scara largă și înainte de Antichitate, primul constructor în piatră, fiind considerat chiar primul care a utilizat coloanele din piatră ca element de susținere.

Poate nu a fost chiar primul arhitect al umanității, dar este unul dintre cei mai mari și emblematici ai istoriei omenirii și arhitecturii.

The beginning

Arhitectura, un instrument străvechi, pornit, inițial din necesitate, apoi dezvoltat spre spiritualitate și nemurire.

Această prezentare necesită JavaScript.

O urmărire a acestui fir, adânc în abisul umanității pare imposibilă, pare mai mult de domeniul arheologie decât de domeniul istoriei arhitecturii, dar…

După cum am specificat mai sus, arhitectura a luat naștere din necesitate, dar mai mult, din schimbarea unor obiceiuri, principalul ar fi, renunțarea la viața nomadă în schimbul sedentarismului.

Schimbarea, de la omul nomad, vânător, culegător, călător al marilor migrații, la sedentarismul, de cultivator și crescător de animale, a dat startul omului constructor și utilizator de materiale și unelte de construit.

Evident, primele locuri utilizate locuirii, au fost peșterile (vezi:La première forme), apoi colibe alcătuite din piei de animale întinse peste un cadru de oase de mamut, cum o afirmă o descoperire efectuată de arheologii ruși, o construcție realizată acum 14 000 de ani.

Construcțiile de locuințe, majoritatea multi-familiale, au depins întotdeauna de zonă, de la lut și chirpici în Egipt și Mesopotamia, la lemn și nuiele, înzestrate cu acoperișuri în Europa.

Odată cu sedentarismul au mai apărut diverse edificii închinate religiilor și credințelor, rezultând de aici și edificii închinate vieții de apoi, precum: menhire, dolmene și cromleh-uri, urmate de edificii mortuare.

Negurile istoriei sunt neclare, arhitecții timpuri fiind practic inexistenți, asemeni artiștilor  uitați în fumul existenței îndelungaților ani decurși de atunci.

Dar startul dat de ei a condus la civilizații mărețe și culturi diverse, până la contemporanii noștri, astăzi arhitectura, fiind unul dintre cele mai puternice instrumente sociale, culturale și de propagandă.

Brusseles splendor

Această prezentare necesită JavaScript.

Sfârșitul secolului al XIX-lea accentuează linia rupturii, dintre o stare de spirit clasică și o nouă mentalitate modernă.

Această ruptură sa accentuat odată cu primii pași ai erei industriale, o eră începută încă din sec. al XVIII-lea.

Datorită acestei evoluții, de la epoca agricolă la cea industrială, s-a produs exodul maselor spre marile orașe, astfel meșteșugarii devin muncitori, apariția sindicatelor, dar și apariția unor noi programe arhitecturale, de la noile construcții ale muncitorimii de la periferia urbană la hale, imobile pentru birouri, gări, marile magazine, galerii comerciale, precum Galeria Victor-Emmanuel, creație a arhitectului Giuseppe Mengoni, 1865 Milano, etc.

Datorită acestor noi programe, apar și noi tehnici de construire, dar și câștigarea terenului, pentru structurile imobilelor, metalului în detrimentul betonului. Acest aspect a dat naștere utilizării la maximum a proprietăților acestui material, inclusiv, trecând bariera structurii și invadând estetica.

Atunci au luat naștere Turnul Eiffel, Flatrion Building, iar în Chicago, Louis Henry Sullivan, introduce structura din oțel, placată cu ceramică, piatră și cărămidă, tot acum luând naștere și zgârie norii.

Acum a luat naștere, probabil, cel mai frumos stil arhitectural, Art Nouveau, o reacție contra raționalismului și utilizarea predominanta a liniilor feminine, curbe.

Unul dintre cei mai reprezentanți arhitecți ai acestui stil, care a utilizat la maximum proprietățile metalului a fost Victor Horta.

După câteva realizări, acesta, reflectează timp de aproape șapte ani asupra unui nou limbaj plastic arhitectural. Cercetările sale duc, în 1893, la construirea hotelului Tassel din Bruxelles.

Acesta își poate pune aici, pentru prima dată, toate ideile sale fundamentale.

Datorita îngustimii loturilor din Bruxelles, arhitectul a trebuit să utilizeze niște artificii, modificând planul stil vagon, utilizat des în acest oraș, a plasat scara în centrul construcției, instalând un mare luminator, ce răspândește lumina de-a lungul etajelor, ori plasează oglinzi față în față. Acesta renunță la coridor și creează spatii fluide, ce se deschid unele din altele.

Horta este unul dintre primii arhitecți care introduceau utilizarea fierului în arhitectura casnică. Apropae pretutindeni, sistemele de asamblare prin nituire rămân la vedere, asemeni clădirilor industriale.

Dar, acesta a creeat întâietate liniilor curbe, fluide, vegetal cu inspirație din liane ori cârcei de viță-de-vie. Aceste fiind vizibile de la detaliile de balustradă, stâlpilor, grinzilor, până la mozaicul creat pe pardoseala ori vitraliile bovindoului.

Victor Horta aduce un răspuns concret problemei balanței dintre artă și structură, armonizandu-le raporturile, fiind practic atât inginer, dar și decorator, designer și colorist.

Acesta practic îi aduce un tribut lui Vitruviu, utilizând principiile acestuia din urmă: firmitas, utilitas, venustas.

Return to innocence

Alsop Architects (Robbie/Young+Wright Architects – arhitecți locali) 2004

Această prezentare necesită JavaScript.

Unii spun că arhitecții sunt aceia care nu au lăsat creionul din mâna copilariei, cam așa spun multi și despre arhitectul englez Will Alsop, care a primit provocarea unei extinderi la Ontario College of Art & Design din Toronto.

Extinderea a primit numele de Sharp Center for Design, datorită binefăcătorilor Rosalie și Isadore Sharp, fiind posibilă datorită lor, a the Province of Ontario și fondurilor colegiului.

Clădirea adăpostește noi ateliere de artă, spații expoziționale, birourile colegiului și săli de lectură.

Atelierele sunt dispuse pe două nivele, fiind învelite într-un volum paralelipipedic, ritmat de nonculorile alb-negru. Acest corp suspendat este susținut de stâlpi de culoare de 26 metri înălțime, legat de vechiul imobil printr-o pasarela roșie, precum un făt de a sa mamă. De altfel, o altă intervenție asupra vechii cladiri, a adus noi spații, unui gol, prin montarea unei fațade cortină ritmată de culoare.

Prin integrarea noii „cuti” alb-negru, la vechea cladire a Ontario College of Art and Design, Will Alsop a creat un spațiu aerisit într-o zonă urbană densă, făcând din spațiul liber de sub cladire, un dinamic spațiu public.

Dar alegând o astfel de arhitectură, a atras asupra lui criticile arhitecților și urbaniștilor conservatori, datorate reintegrării și nerespectării arhitecturii înconjurătoare, dar și „neseriozitatea” prin care acesta a ales să se exprime, fiind considerată o arhitectură puerilă.

Trecând peste aceste critici, noul sediu al Sharp Center for Design este provocator, neconvențional, optimist, caprcios și foarte extrovertit. Probabil, datorită acestor calități, nepământene în contextul orașului Toronto, a fost desemnat câștigător al RIBA Worldwide Award în 2004, fiind descrisă de juriu ca fiind: „Foarte curajoasă, înțepată și cu un strop de nebunie!”