Made for the Divine

Această prezentare necesită JavaScript.


Liniștea, agonia de dinaintea somnului și extazul imaginației de după….

Cu astfel de principii, a trebuit să se confrunte frații Campani în realizarea unui ceas pentru Papa Alexander al VII-lea.

Papa i-a cerut lui Matteo Campani un ceas care să nu scoată un zgomot în timpul nopții, dar, totuși să îl vadă fără să fie nevoit să coboare din pat!

Acesta a discutat cu frații săi: Pietro Tommasi și Giuseppi și au acceptat provocarea. Aceasta comanda i-a fost atribuită lui Pietro Tommasi, fiind cel mai talentat dintre cei trei frați, pentru a onora aceasta cerere imposibilă.

Se cunosc destul de puține despre frații Campani:

Giuseppi Campani era recunoscut pentru precizia telescoapelor sale, dar și pentru participarea la redactarea Philosophical Transaction, ediția nr. 2 din anul 1665 a Royal Society of England, în legătură cu inelele Planetei Saturn.

Despre Matteo Campani, în schimb, circula chiar o legendă urbană, despre descoperirea primului pendul, invenție atribuită lui Huygens și Salomon Coster, printr-un accident. Se spune că, Matteo la o asemenea descoperire, s-a deplasat în Florența la patronul său, Arhiducele Ferdinand al II – lea.

Din moment ce această (invenție) a devenit un așa subiect minunat și foarte practic, m-am decis să îi iau, Înălțimii Sale Marele Duce de Toscana; dar spre surpinderea mea, Înălțimea Sa, mi-a arătat un ceas cu același tip de artificiu, construit din propria sa invenție. Acest lucru mi-a demonstrat , că prin studiu și aplicație, Înălțimea Sa, prin ingeniozitatea sa, a inventat singur, în timp ce eu am descoprit printr-un accident. Apoi acesta mi-a arătat un document al unui ceas similar, deși era un artificiu diferit, descoperit în Olanda, de către domnul Christian Huygens, de asemenea, Înălțimea Sa, pentru a mă onora și mai mult, mi-a dezvăluit un ceas mare de cameră, construit pentru domnul Galileo, care deținea un pendul, care, de asemenea nu era la fel de perfect ca al Majestății Sale, și era destul de diferit față de ceasul olandez. Totuși, nimeni nu poate nega faptul că și acesta era tot un ceas cu pendul. Drept urmare, a trebuit să îl recunosc pe Galileo Galilei, ca fiind primul inventator al acestui tip de ceas, dar îi aplicarii pendulului la orice tip de ceas. Înălțimea Sa, Prințul (Leopold?) a fost primul care a dat (ceasurilor cu pendul) dispunerea necesară și simplitatea mecanismului, lucruri care lipseau din mecanismul realizat de către Glalileo, pentru perfecționarea și acuratețea mai ridicată a acestui tip de ceas”*

La fel de puține se știu și despre constructorul ceasului, Pietro Tommasi Campani, excepție făcând faptul că, acesta a fost un bine cunoscut membru al cesornicarilor din Roma. Se cunoaște că, acesta, a lucrat în oras, în perioada 1656 – 1694.

Singura referire, la constructorul ceasului, este semnatura gravată: „Petrus Thomas Campanus Inventor Rome 1682″.

Acesta a construit mecanismul, în interiorul unei carcase furniruite din abanos, cu o decorație elaborată, țintuită cu monturi din alamă aurită și inserții de pietre semiprețioase. „Coloanele” sunt pictate în așa fel, încât să imite marmura. În partea superioară, a cadranului, printr-o apertură, ceasul îți indică trecerea timpului, în timp ce în partea de jos, prin pictura unei scene: „cele patru vârste ale omului” și cele patru timpuri ale zilei. Cadranul este, de asemenea, inscripționat cu motto-ul: „Volant Irreparabile Tempus” (timpul zboară iremediabil)

Ceasul, are ca funcții, orele, numere romane, realizate pe un disc rotativ, pus în mișcare de un lanț, vizibile printr-o apertură din cadran. Acesta, cadranul, este divizat în 4, indicând cealaltă funcție, respectiv, sferturile de oră, pictate pe partea superioară a cadranului cu numere de la I – III. Minutele sunt indicate printr-o înșiruire de divizații, pe toată lungimea aperturii.

În timpul nopții, cadranul este vizibil datorită luminii degajate de o lampă cu ulei, ce era montantă în interiorul carcasei, astfel încât lumina să treacă prin apertura, făcând posibilă vizualizarea orelor.

Campani a inventat acest mecanism silențios, cu un escapament de tip pendul, special pentru acest ceas, nocturn, pentru a nu deranja somnul deținătorului.

Influența ceasului, creeat de Campani, încă dăinuie, acest stil de a indica orele, a fost preluat și pe cadranele ceasurilor de buzunar, dar și pe cele de mână. Printre marile nume, se numară: Breguet, Audemars Piguet, Arnold & Son, Urwerk, aceștia din urmă și-au dedicat toate colecțiile acestui tip de ceas.

Despre acest fel de indicare a orelor, am mai scirs, vezi: Ceasul din sfere si 125 Golden Wheels

Referinte:

* Extras si traducere din cartea „The Study of Time II”. Tratat editat de catre J.T. Fraser si N. Lawrence – 1975.

http://www.pendulantic.com/exempl_rest/9999_eng.htm

http://www.invaluable.com/auction-lot/a-large-ebonized-night-timepiece,-petrus-thomas-c-134-c-iqn7ghzr3n

http://www.qahill.com/tz/starwheel/starwheel.html

Anunțuri

The beauty and the machine

Pe francezul Jean Toutin, născut în 1578 la Châteaudun, Eure-et-Loire, Franța, nu îl pot încadra între cele două categorii ale blogului meu, una fiind cea de față, purtătoare a numelui de Watch personalities, iar cea de-a doua fiind Ars Gratia Artis.

Această prezentare necesită JavaScript.


Deși arta în email era născută cu sute de ani înaintea lui Toutin, acesta a dezvoltat o tehnică revoluționară a acestui tip de pictură, devenind unul dintre primii artiști ai portretelor miniaturale în email.

Toutin a descoperit că emailurile colorate, când sunt aplicate pe un strat suport dintr-un grund de email alb, tratat la flacără deschisă, nu se vor mai comporta ca un tot unitar, unindu-se, la cea de-a două expunere la foc deschis.

Vechea tehnică a emailului era aceea de a delimita culorile prin aplicarea unor mici benzi din aur ori prin creerea unor mici cavități și turnarea vopselelor în ele, astfel, când aveau să fie supuse tratamentului termic sa nu se amestece.

Aceasta tehnică, descoperită de Toutin, îi permite artistului să lucreze emailul precum ar lucra pe o pânză. De asemenea această utilizare a permis aplicarea unui număr mai larg de culori rezultând astfel, o mai mare precizie în realizarea detaliilor și posibilitatea punerii în operă a unor portrete miniaturale în email.

Deși este o tehnică laborioasă, aceasta a luat amploare în rândul curtenilor și a regalității franceze. Noua abordare, realizată de Toutin, a luat devenit cunoscută datorită ucenicilor și studenților străini, veniți din toată Europa, care i-au trecut pragul și au pătruns în tainele artei francezului.

Un real succes dobândit a fost în Anglia, datorită artizanilor elvețieni, ambii lucrând în email, Jean Pettiot, urmat apoi de fiul său Jean – Louis Petitot,  și Jaques Bordier, după studiile executate sub tutela maestrului Jean Toutin.

Dacă am discutat despre vechea tehnică a emailului și despre îmbunatățirea adusă de Toutin, de ce totuși îl încadrez în această categorie a personalităților din lumea tehnicii timpului!

Până la el, carcasele ceasurilor erau ponosite, simple „cuști” ale mecanismelor, unele având curajul împodobirii cu gravuri, dar datorită lui Toutin, aceasta a luat o amploare fără precedent.Carcasele ceasurilor erau extrem de elaborate, iar cererile nu au întârziat să apară, mai ales din partea Curții franceze și a regelui Ludovic al XIII-lea și a comenzii sale! Acesta dorea miniaturi emailate a fiecărui membru al familiei regale franceze, dar din păcate, nici măcar o singura operă nu a supraviețuit până astăzi!

Tehnica și renumele acestei abordări, a fost preluată de fiul lui, Henri Toutin, acesta din urma situându-se printre cei mai renumiți artiști ai aceste arte, alături de tatăl său și nume precum Jean Petitot, Pierre Signac și Charles Boit.

Făuritorul frumoaselor portrete miniaturale și a învelișuri pentru ceasurile secolului al XVII-lea a decedat , la vârsta de 66 de ani, la data de 14 Iunie 1644, la Paris, dar a lăsat posterității ușa deschisă către arta miniaturii, aplicând răbdarea și tehnica acestei arte la precizia și munca unui ceasornicar, chiar dacă nu a intrat în rândul acestora, prin însăși creerea de mecanisme ori piese de deținere a trecerii timpului, a reușit să rămână în analele istoriei acestei frumoase meserii.

Second by second

Istoria invențiilor ne rezervă surprize fascinante, uneori tumultoase, iar alteori greu de digerat, ca fapt real împotriva unei arhicunoscute premize false.

Această prezentare necesită JavaScript.

Asemeni articolelor antecedente din seria Watch personalities articolele: Selfwing și Shakespeare’s question, nu am să încerc să aduc argumente pro și contra nașterii unei invenții, ori să încerc să divulg un adevăr, care arareori îl putem cunoaște.

Nu că nu doresc avansarea problemei, ori cunoașterea reală a făptuitorilor, dar prefer ca tu, cititorule să cauți, eu, în schimb îmi postez o interpretare, deși, m-am gândit inițial ca sub-ramurile fiecărei mari categorii să fie o parte serioasă și concretă, dar istoria umanității nu lasă loc cuvintelor descrise mai sus!

Propun să trecem mai departe, poate nu a fost primul, dar istoria îl descrie ca primul ceasornicar inventator al cronografului.

Nicholas Mathieu Rieussec, vestitul ceasornicar francez, s-a născut la data de 20 Iulie 1781 în orașul Paris.

Deși a făcut primii pași în lumea orologeriei încă din frageda copilărie, îmbrățișând aceasta cariera în Île de la Cité pe strada Rue du Marché-Palu, nr. 14, nu se regăsește în lista Almanac du commerce de Paris pour l’an XIII din anul 1805, lista în care apar nume ale 190 de ceasornicari, printre care și ilustrul Abraham-Louis Breguet, dar își va face apariția 5 ani mai târziu.

La câteva zile după încoronarea lui Napoleon Bonaparte ca împărat, se naște primul său fiu, Joseph-Ferdinand, rezultat din căsătoria lui Anne Marie Delan cu Nicholas Rieussec. Acesta din urma devenind văduv la numai doi ani după nașterea lui fiului său, în anul 1806. Un an mai târziu Rieussec se căsătorește cu Marie Pierrette Flore Bourdin.

Cât despre cariera de ceasornicar, Rieussec a rămas în anonimat până în 1817, iar căderea lui Napoleon Bonaparte și ocuparea tronului de către un Bourbon, i-a facilitat lansarea spre postul de ceasornicar al Curții Regale franceze. Tot începând cu acest an, Rieussec își muta afacerea pe  Rue Notre-Dame-des-Petits-Champs, nr. 13, Paris.

Rieussec este numit ceasornicarul regelui la data de 13 Ianuarie 1817 printr-un comunicat:

” La aceasta dată: treizeci și unu ale lunii Ianuarie, 1817, Regele de la Paris, fiind pe deplin conștient de viața dreaptă, buna conduită morală a domnului Nicholas-Mathieu Rieussec și de reputația dobândită în cadrul profesiei sale de ceasornicar, dorește să îi ofere un semn de favoare și să îl onoreze cu protecția sa, Majestatea sa îi acordă titlul de ceasornicar al regelui. Acestea fiind spuse, domnul Rieussec se poate bucura de toate onorurile, prerogativele și alte beneficii ce ii aparțin. Majestatea sa dorește și intenționează ca el să poată folosi și să folosească sus numitul titlu la toate întâlnirile și documentele publice…”

Decada anilor 1820  a fost glorioasă pentru Rieussec, fiind și perioada marii lui invenții, care l-au înscris pe ceasornicar în analele istoriei. În 1821 își înființează compania „Rieussec” în Champ-de-Mars în Paris. Aceasta mutare îi oferă provocarea vieții lui: să încerce să contorizeze cursele de cai, nu doar pentru calul câștigător ci pentru toți cei aflați în cursă. Cursele de cai fiind decretate de către regalitatea franceză începând cu anul 1805. Promotorul acestei idei a fost fratele lui mai mare, Nicholas-Joseph, un membru de vază al societății ecvestre franceze si cel care a introdus primul caii de rasă in competitiile ecvestre.

În aceea perioadă multe personaje sus puse ale înaltei societăți franceze frecventau cursele de cai, inclusiv Nicholas-Mathieu Rieussec. Acesta s-a folosit de aceasta oportunitate pentru a creea primul cronograf, poate nu primul din istorie, ci primul care contoriza mai multe evenimente. Pe parcursul anului 2013, invenția primului cronograf din istorie, detronându-l astfel pe Rieussec, este Louis Moinet. Poate Rieussec nu a fost un prim constructor al cronografului, dar cel construit de el a fost capabil sa înregistreze mai multe evenimente, cum ar fi contorizarea tuturor cabalinelor înscrise în cursă.

Invenția creată de Rieussec a fost aprobată de către Academia Franceza de Științe la data de 15 Octombrie 1821, invenție testată și aprobată de către ceasornicarul Abraham-Louis Breguet și matematicianul și fizician francez Gaspard Clair François Marie Riche de Prony, membrii juriului consultat de Academia Franceză. Invenția a fost primită cu brațele deschise de către Juriul Curselor Ecvestre franceze. Juriu, care alături de Academie Franceza, au fost pionii principali care l-au ajutat pe Rieussec să obțină patentul cronografului pentru 5 ani, începând cu data de 9 Martie 1822.

Chiar Rieussec a propus numele cronografului, când a prezentat invenția cu o zi înainte în fața Academiei, astfel numele își are proveniența în limba greacă: Chronos, ce înseamnă timp și graf, care înseamnă a scrie, astfel Rieussec, împreună cu a sa invenție au fost cel care a scris timpul și istoria curselor ecvestre, chiar și după decesul lui din anul 1866

Longitude

La 4 Februarie 1749, o inima începe să bată în Ashton-under-Lyne, Anglia. Inima aparținea lui Thomas Earnshaw, unul dintre ceasornicarii implicați în lupta pentru longitudine, alături de John Arnold, John Harrison, Ferdinand Berthoud, precedat de Jeremy Thacker și Henry Sully.

Deși nu este recunoscut ca fiind primul constructor ori, adevăratul constructor al cronometrului marin, el, alături de alți mari doi ceasornicari: John Arnold și Ferdinand Berthoud, au fost cei care au construit altfel de mecanisme și eșapamente de cronometre marine, în bătălia longitudinii față de John Harrison. Totuși, Thomas Earnshaw, este recunoscut oficial ca fiind părintele cronometriei moderne.

Această prezentare necesită JavaScript.

În anul 1763, Thomas Earnshaw, devine ucenic în atelierul situat în High Holborn, nr. 119, Londra. Acest atelier aparținea ceasornicarului englez William Hughes.

La vârsta de 20 de ani, Thomas Earnshaw, își așterne prima cărămidă în clădirea vieții de familist. Acesta se căsătorește în anul 1769 cu Lydia Theakston, având cu ea patru copii.

După ce a învățat despre eșapamente, mecanisme de ceas și înnobilarea acestora din urmă, Earnshaw, și-a îndreptat privirea și gândurile spre cronometria marină a lui John Harrison. Astfel ca primii săi pași, în acest domeniu, încep prin anul 1780. Acesta, după ce a studiat îndelung realizările lui Harrison, a decis să regândească el însuși altfel eșapamentul. Reușește adaptarea eșapamentului, alegând o altă cale, față de eșapamentul montat pe pivoți, la modelele lui Harrison, Earnshaw, a ales pe cel pe arc, devenind astfel „spring detent”. Soluția, oferită de Thomas Earnshaw, a fost împărtășită, chiar de către el, celui mai bun prieten al său, respectiv ceasornicarul englez, John Arnold, care ulterior preia și reface astfel eșapamentul, obținând astfel un patent pentru el. Thomas Earnshaw a patentat „spring detent escapament” cu ajutorul financiar al lui Thomas Wright.

Începând cu anul 1783, Earnshaw, a decis ca, manufacturile, ori ceasornicarii independenți care doreau să folosească eșapamentul, gândit și patentat de el, să plătească o guinee, plus marcarea mecanismelor cu „Wright’s Patent”.

Unul din cronometrele construite de Thomas Earnshaw ajung în mâinile lui Nevil Maskelyne, astronom al Curții Regale Britanice, care prin urma unor teste minutioase îi recunoaște valoarea lui Earnshaw și îl încurajează să își continue munca.

Drept rezultat al răspunsului lui Nevil Maskelyne, acesta a reușit să se integreze în societatea Royal Greenwich Observatory, primind comenzi pentru reparații de ceasuri, apoi fiind comisionat să creeze un regulator pentru noul Observator din Armagh.

În anul 1792, Thomas Earnshaw preia afacerea maestrului său, William Hughes, în urma decesului acestuia, moarte survenită în luna Noiembrie. Începând din acest moment acesta își semnează deja lucrările, realizând cronometre după propriul plan, până la retragerea lui în anul 1815, în favoarea fiului său Thomas.

Cronometrele create de Earnshaw au însoțit câteva expediții maritime, printre care amintim de cele ale căpitanilor: William Bligh, în Tahiti Matthew Flinders, în Australia, Robert FitzRoy, iar printre cursele inteprinse de FitzRoy se numără cea în care a participat naturalistul englez Charles Darwin.

Între timp, The Board of Longitude, testează cronometrul creat de el, alături de cel creat de John Arnold, astfel Thomas Earnshow este decorat și premiat cu 2500 de lire, dar problema legată de construirea invenției, mai ales a spring detent-ului, îi va fi recunoscută de abia peste 7 ani.

La data de 1 Martie 1829, Thomas Earnshaw, se stinge din viață, pe Chenies Street, Bedford Square, Londra, dar continuă să trăiască și astăzi prin spiritul cronometriei moderne și prin placa albastră comemorativă din High Holborn, nr. 119, Londra.

A worthy man ennobles himself

Ferdinand Adolph Lange, omul care se mulează perfect proverbului: „Omul sfințește locul„. A. Lange, probabil cel mai respectat om, înainte de a fi unul dintre cei mai respectați ceasornicari din istoria acestei arte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deși, nu se poate spune ca a avut o copilărie fericită, acesta a reușit, poate printr-o încăpățânare, care îl va urca pe A. Lange pe noi culmi. Născut în regiunea Dresda, mai exact în sătucul de atunci, Glashütte, fiu al armurierului Samuel Lange, un bărbat aspru și violent. Datorită acestui caracter, al tatălui, mama lui Ferdinand, îl părăsește pe Samuel Lange  la scurt timp după nașterea mărețului ceasornicar, 18 Februarie 1815.

Poate numele de Ferdinand Adolph Lange nu ar fi fost păstrat în istorie, dar decizia de a încerca, chiar soldată cu o reușită, a familiei de al plasa în ucenicie, sub atenta observație a ceasornicarului Johann Christian Friedrich Gutkaes, a reușit să îl lanseze în fascinanta lume a horologiei. Contactul dintre Gutkaes și A. Lange a fost neașteptat, maestrul fiind foarte impresionat de capacitatea și ambiția de nestrămutat a tânărului Ferdinand, care nu dorea doar să rămână un ceasornicar anonim din Dresda, ci să meargă mai departe. Ferdinand începuse să ia cursuri de ceasornicărie, englezească și franțuzească, susținute la noul colegiu tehnic, lucru care a înfiripat în inima și mintea lui să aleagă drumul spre aceste două țări, pentru propria perfecționare.

În anul 1837, la trei ani după finalizarea uceniciei, Ferdinand A. Lange își face bagajele, în care va exista și o carte, și își îndreaptă pașii spre cele mai renumite centre ale orologeriei, purtând cu el o scrisoare de recomandare din partea mentorului său: Friedrich Gutkaes. Prima oprire a fost Paris, Franța, unde o obținut o slujba sub tutela lui Josef Thaddäus Winnerl, un renumit ceasornicar și constructor de cronometre.

Urmând aceasta cale, Ferdinand A. Lange, a ajuns în trei la stadiul de maestru ceasornicar. După obținerea acestei titulaturi, acesta alege drumul spre Anglia și Elveția, părăsind astfel postul ocupat în echipa austriacului Winnerl.

În tot timpul acestei călătorii de inițiere, Ferdinand A. Lange, a scris în carte tot ce a învățat în decursul acestei drumeții prin înaltele sfere ale horologiei, iar în prezent aceasta carte are statut de biblie în compania A. Lange & Söhne, iar multe dintre criteriile și rezultate, ale muncii lui Ferdinand A. Lange, sunt și astăzi în picioare în operele create de ceasornicarii casei Lange.

Tot în timpul acestei călătorii inițiatice, Ferdinand A. Lange, a considerat, devenind literă de lege al noii companii, sistemul de măsurare bazat pe milimetrii, ca bază de creație. Acest sistem, a mai fost gândit în același timp și de către un alt ceasornicar renumit, Antoine LeCoultre, despre care o sa vorbim! Lange nu considera metoda orară ca bază de reper, mult utilizată și acceptată în acea perioadă, astfel s-a întors la premizele lui Gutkaes, iar în 1842, Ferdinand A. Lange se căsătorește cu fiica acestuia, Charlotte Amalie Antonia. Astfel, acesta ajunge să cârmuiască alături de mentorul său, Friedrich Gutkaes. Datorită noului sistem metric, bazat pe milimetrii, Gutkaes și Lange, au devenit rapid cautați, datorită ceasurilor și instrumentelor de măsurat astronomice. Multe dintre aceste instrumente au ajuns la multe observatoare din diferite tari, iar unul, special, Regulatorul Nr. 32, era ceasul ce dădea ora exactă a Elveției timp de 60 de ani, în prezent aparținând patrimoniului Geneva Musée d’Histoire des Sciences.

În anul 1844, Ferdinand Adolph Lange, trimite o scrisoare guvernatorului Saxoniei, von Weissenbach, în care solicita suport pentru proiectul său din Glashütte: „Am reușit să combin frumusețea ceasurilor elvețiene cu rezistența și precizia pârghiei mecanismului englezesc

Foarte multe scrisori, petiții și discuții au fost trimise/purtate, pentru proiectul legat de micul sătuc de la S de Dresda din Ore Mountains. În acest loc, uitat de lume și sărăcit, A. Lange și-a îndreptat privirea. Datorită insistentelor sale, în 1844, A. Lange a primit acordul de a crea o fabrică de ceasuri în Glashütte. Acordul a venit din partea Ministerului Saxon de Interne din Dresda, care consta în 6 700 de taleri și alți 1 120 de taleri pentru unelte. Datorită uceniciei de cinci ani, a unor ceasornicari, A. Lange a preferat să angajeze sub patronajul său: 1 asistent de pictor, 12 împletitori de coșuri, 4 servitori, 1 fermier, 1 miner și un lucrător viticol. Câțiva, dintre cei aleși, nu au reușit să rămână alături de A. Lange, dar cei ramași, au devenit forța de elită a lui Lange, ulterior, aceștia devenind 30 la număr. Inițial, A. Lange, a suferit de angajarea unor oameni fără experiență, mai ales a cumnatului său: Adolf Schneider.

Se spune că, Ferdinand Adolph Lange, a investit tot în aceasta mică afacere: toată averea sa, viata familiei sale și a lui însuși, conform relatărilor fiicei sale: Emma. Dar, curând, ideile lui Lange au luat formă, angajații lui au fost îndrumați spre specializări, mai degrabă, decât cunoașterea fabricării unui ceas de la 0. Aceștia au devenit experți în:montarea de rubine, creerea de: șuruburi, roți zimțate, barillete, balansiere, arătătoare, carcase, gravuri. Toate aceste perfecționări au condus micul sat sărăcăcios, Glashütte, într-unul prosper, iar ulterior, datorită creeri unei școli de ceasornicari, acest sat devine, un important centru al ceasornicăriei mondiale, alături de Elveția, Anglia și Franța. Școala a fost înființată în anul 1878, de către Moritz Grossmann, la 3 ani după moartea lui Ferdinand Adolph Lange.

La moartea acestuia, 3 decembrie 1875, A. Lange, nu a lăsat doar o afacere prosperă, dar și numeroase premii de prestigiu internațional descendenților și o economie înfloritoare unui sătuc sărac.

În prezent, cartea lui de note și invenția plăcii 3/4 sunt la loc de cinste în Manufactura A. Lange & Söhne, iar spiritul lui se regăsește încă în cadrul companiei, prin urmașul său Walter Lange, care a renăscut manufactura din cenușă.

Through time

Această prezentare necesită JavaScript.

La naștere, o parte din umanitate, are parte din plin de anonimat, fiind uneori cunoscută, identitatea, doar în cercuri restrânse, majoritatea acestora prin legături familiale, de sânge.

De un astfel de anonimat a avut parte și ceasornicarul Jean – François Bautte, născut la data de 26 Martie 1772, într-o modestă familie de muncitori, în Chancy, lângă Geneva.

Acesta își începe ucenicia, fragedă, la vârsta de 12 ani. Ucenicia a fost un impuls, rezultat din decesul părinților. Bautte s-a perfecționat în arta bijuteriilor, a lucrătorilor cu aur și a asamblării cutiilor de bijuterii, dar datorită entuziasmului său viu, acesta a învățat și arta guilloche (vezi: G-H-I-Î)  singur, asemeni ceasornicăriei.

Nu numai inteligența și perseverența lui în aceste domenii l-au propulsat, dar și simțul său  ascuțit, al comerțului. Un asociat ulterior al lui Bautte, Jacques-Dauphin Moulinié, declara că, Jean – François Bautte își semna deja creațiile sale, începând de la prima efectuată în anul 1791, până la asocierea cu Moulinié, devenind astfel „Moulinié et Bautte”,

Compania,”Moulinié et Bautte”, a luat naștere în anul 1793, devenind ulterior, începând cu data de 1 Octombrie 1804, „Moulinié, Bautte & Cie”, datorită asocierii Moulinié și Bautte cu Jean-Gabriel Moynier și lărgirii profilului companiei, astfel, de la realizatori de bijuterii și casete pentru acestea, au început să realizeze și ceasuri.

Numele de „Moulinié, Bautte & Cie” va rămâne în picioare până în anul 1808, când aceasta va lua forma „Moulinié, Bautte & Moynier”. În anul 1826, compania își schimba iar denumirea, devenind astfel „Bautte & Moynier”. În 1831, Jean – François Bautte, renunță la orice parteneriat și își solidifică propria afacere, astfel lucrările sunt semnate „Bautte”.

Nu fără un scop precis am trecut în revistă cursul companiei, condusă de Jean – François Bautte, deoarece, acesta a creat prima manufactură, înainte ca acest concept ori nume să existe. Bautte a adunat sub același acoperiș toate artele și meseriile care duc la realizarea unui instrument de măsurat timpul și operelor ce ne pun în operă, bijuteriile. Tocmai această viziune, îl plasează pe Jean – François Bautte, în panteonul marilor ceasornicari ai istoriei.

Sub acoperișul manufacturii „Bautte” lucrau 180 de muncitori și 120 de meșteșugari, inițial, aceștia lucrau „de acasă”, ulterior fiind reuniți în Rue du Rhône, Geneva, o Mecca a ceasornicarilor. Bautte a mai deschis ateliere în Paris și un punct de desfacere și vânzare în Florența.

Jean – François Bautte, de fapt manufactura „Bautte”, a rămas în istorie datorită creațiilor lor extra-plate, dar și tratarea cadranelor ceasurilor în tehnicile: champlevé (vezi : C-D), guilloche, gravuri.

Operele create de manufactura „Bautte” au fost foarte apreciate în acea perioadă, indiferent că erau bijuterii, casete, ceasuri ori automaton, acestea fiind bine vândute în țări precum: Franța, Italia, Turcia, Egipt, India și China.

Una din cele mai apreciate lucrări fiind un pistolet, ce avea integrat un ceas în mâner și o cutie de pudră. Aceasta lucrare a sucit mințile femeilor din Paris, dar a reușit să se strecoare și sub penița lui Alexandre Dumas, acesta din urmă scriind despre „Bautte”: colecțiile create de Bautte sunt atât de vaste în imaginație, încât te consideri parte integrantă a unui vis, reușind să o scoale chiar pe Cleopatra din mormânt cu aceste bogații”. Dar, Dumas, nu a fost singurul scriitor ce îl amintește pe Jean-François Bautte în scrierile sale, Balzac a fost un alt admirator. Îl găsim, în „Lettres à l’Etrangère” și denumit „un adevarat rit al inițierii” de către criticul de artă englez John Ruskin.

Tot, Alexandre Dumas, îl prezintă pe Jean – François Bautte, în rolul contrabandistului. Devenit astfel datorită unei taxe aplicate la frontiera, la comerțul dintre Franța și Elveția.

Spiritul inventiv al lui Bautte nu s-a limitat doar la bijuterii și ceasuri, acesta a depășit bariera, realizând o trăsură destul de mare, pentru familia sa, în care a înglobat cutii muzicale, panouri pictate cu împrejurimile lacului Geneva. Aceasta trăsură a fost realizată în anul 1830.

La data de 30 Noiembrie 1837, Jean – François Bautte, se stinge din viață, lăsând manufactura pe mâinile fiului său Jacques Bautte și a fiului vitreg Jean – Samuel Rossel. Compania supraviețuind până în anul 1905 sub diferite denumiri.

În prezent numele de Bautte este la loc de cinste în Compania Girard – Perregaux, fiind parte integrantă a istoriei companiei. Manufactura creată de Jean – François Bautte fiind achiziționată de Constant Girard în anul 1906, iar o parte a creațiilor lui Bautte sunt prezente încă în Muzeul companiei Girard – Perregaux din La Chaux-de-Fonds.

Under pressure

Această prezentare necesită JavaScript.

Londra, la semnul Urnei de Aur, o reclamă anunța: „Realizez obiecte curioase în Aur, Argint, dar și alte metale, de asemenea în Ambră, Perlă, carapace de țestoasă dar și alte materiale curioase”. Astfel suna reclama lui James Cox, un aurar, ceasornicar și comerciant ce a trăit în perioada cca. 1723 – 1800.

Datorită reclamei, Cox părea mai mult un antreprenor, decât ceasornicar și bijutier. Un lucru dovedit și de numărul mare de angajați, în perioada anilor 1770, având în subordine 800 – 1000 de oameni. Majoritatea acestora făceau parte dintr-o breaslă veche independentă, formată cam în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, londoneză de furnizori și meșteri. Toți acești meșteri și-au semnat lucrările realizate sub patronajul lui James Cox. Datorită faptului ca acesta din urmă a lăsat meșteri, poate și obligația prin lege, să își semneze lucrările, doar câteva din ele pot fi identificate cu James Cox, ori cu grupul din care a făcut parte.

Deși amintit în analele istoriei a instrumentelor de măsurat timpul, este posibil ca James Cox sa nu fi construit nici măcar un singur mecanism în toată viața lui, chiar dacă este așezat printre mărețele nume ale elitei. În prezent fiind făcute cercetări în acest sens.

Articolele sale exclusiviste, rafinate și luxoase au făcut înconjurul lumii. Mare parte a afacerii sale fiind exportul către Orient, în India și mai ales în China. Datorită „jucăriilor” și a „obiectelor cântătoare„, James Cox a avut un imens crescendo al comenzilor către China, începând cu anii 1760. Chiar și personalități marcante ale imperiului au fost încântate de obiectele realizate. Printre ei numărându-se și Împăratul Quianlong, care, pe lângă obiectele cumpărate de la James Cox, a primit în dar, un ceas automaton sub formă de trăsură. Obiecte care se mai găsesc și azi în Orașul Interzis din Beijing.

Cea mai mare realizare a lui James Cox, care îi atribuie statutul actual, este aceea a unui mecanism ce funcționa doar sub variația presiunii atmosferice ori a temperaturii ambientului, precum Atmos, a celor de la Jaeger LeCoultre. Aceasta piesă a fost realizată în anul 1765. Deși, conform celor spuse mai sus, nu cred ca ii sunt atribuite în mod direct, mai degrabă celor care au lucrat pentru acesta.

Datorită unei interdicții de comerț cu bunuri de lux, James Cox, a înființat în Londra, în 1772, pentru o scurtă perioadă de timp, un muzeu, denumit Spring Gardens Museum. Tot în această perioadă a publicat și două ediții a unui catalog dedicat acestui muzeu: „A Descriptive Inventory of the Several Exquisite and Magnificent Pieces of Mechanism and Jewellery„.

Un an mai târziu, în 1773, James Cox dispune ca întreg conținutul acestui muzeu sa fie supus unei loterii, de atunci o mare parte a lucrărilor create de către compania lui James Cox au dispărut. Doar datorită unui al II – lea catalog, intitulat: „A Descriptive Inventory of the Several Exquisite and Magnificent Pieces of Mechanism and Jewellery” lansat în perioada 1773 – 1774, ne sugerează câteva elemente remarcate, pierdute, probabil pentru totdeauna, ori dezmembrate, fie deținute de anumiți colecționari în diferite colțuri ale lumii. Printre piesele pierdute, se afla și un superb cabinet, conform descrierilor din inventar. Un automaton, ce prezenta o superbă scenă, cu un izvor artificial ce se vărsa într-un lac, pe a cărui oglindă înotau lebede, iar în colțuri erau plasați dragoni înaripați. Toată scena fiind plasată pe un piedestal acoperit cu o catifea purpurie și învelită cu un pahar mare din sticlă și argint.

Cea mai spectaculoasă supraviețuire, scrisă în inventar, este un superb automaton, cam de aproximativ 3 m înălțime, ce reprezintă un păun, ce deține de asemenea un ceas. Acest ceas, probabil a ajuns în Sankt Petersburg, datorită unui furnizor al lui Cox, domnul Frederick Jury, a dorit sa îi aducă speranțe lui Cox, de a stabili comerțul cu Rusia, sperând chiar să îi vândă bijuterii Împărătesei Ecaterina a II-a, cunoscută și sub numele de Ecaterina cea Mare. Dar nu a reușit să o convingă pe aceasta să îi cumpere produsele, ori sa înceapă comerțul cu James Cox.

Eșecul cu Rusia și mai anterior pierderea unui client principal, China, faptul că James Cox nu a putut ajunge la înaltele curți ale Europei ori Asiei, dar și revoluția americană și stoparea exportului englez a condus la falimentul companiei conduse de către acesta în anul 1778.

La data de 16 Februarie 1792, restul produselor păstrate în China, sunt aduse în Regatul Unit și vândute de către Christie’s la licitație. Deși a falimentat, James Cox, împreună cu fii săi  unul în Canton, China, iar celalalt în Londra a repus afacerea, reabilitând comerțul cu vechiul său client, China. Doar că mecanismele erau,  de aceasta dată elvețiene, realizate de către Jaquet-Droz și Leschot.

Bibliografie:

Clare Vincent
Department of European Sculpture and Decorative Arts, The Metropolitan Museum of Art
J. H. Leopold
Department of Medieval and Later Antiquities (retired), The British Museum

Shakespeare’s question

Acum ceva vreme am discutat, la secțiunea Watch Personalities, articolul Selfwing, despre controversa unei invenții. În articolul respectiv am discutat despre Abraham-Louis Perrelet, iar acum este momentul să discutam despre celălalt ceasornicar și anume Hubert Sarton.

Această prezentare necesită JavaScript.

Născut în Liège la data de 3 Noiembrie 1748, acesta a devenit cunoscut, adevărat, doar între pereții cunoscătorilor, astăzi foarte puțină lume vorbește despre Sarton.

Acesta a trăit într-o perioadă importantă din istorie. Fiind considerat chiar un produs al
Iluminismului, el a fost, de asemenea, un precursor al erei industriale.
Mai mult, el a fost destul de norocos să crească și să trăiască în Liège, care, la
momentul a fost unul dintre centrele cele mai dinamice artizanale și industriale din Europe.
Foarte puțin sa scris despre el, dar contribuția sa la arta de a construi adevărate piese ale orologeriei este de mare importanță. El a început să învețe aceasta artă de la al său unchi Dieudonné Sarton în 1762,  de aici acesta a demonstrat un talent remarcabil în arta și știința mecanicii. 

După finalizarea unei ucenicii de patru ani în Paris, la atelierul lui Pierre Leroy, fiul cel mare al lui Jean Baptiste Leroy (vezi: Le Roy) s-a întors la Liège în 1772 unde a devenit Maestru ceasornicar.

Câțiva ani mai târziu, în 1778, Jean-Baptiste  Leroy a trimis un portret al tatălui său,
însoțit de o dedicație care demonstrează stima pe care maestrul său o avea pentru Sarton: „Pentru dl. Sarton, ceasornicar la Liège, luând în considerare zelul său pentru
orologerie, în numele lui M. Leroy fils, director al Academiei Regale de Științe
la Paris, și „garde du cabinet de physique du Roi”,de la Passy „.

Curând după această distincție acordată de Leroy, Sarton a devenit Ceasornicar al Curții, numit de către Ducele Charles Alexander de Lorraine, Guvernatorul General al Țărilor de Jos Austriece, apoi, ca „Prim Mecanic „pentru Printul Episcop-François Charles de Velbrück, unde sa bucurat de beneficiile unei poziții privilegiate, ce s-a extins dincolo de Principatul Liège.

Pe lângă meseria de ceasornicar, Sarton, a mai jucat, de asemenea, un rol civic, fiind numit  Comisarul și trezorier al orașului Liège, în 1783.

Într-un raport publicat în 1789, atelierul de Hubert Sarton este descris în
termeni care reflectă diversitatea și calitatea muncii sale, precum și preocuparea
pentru inovare: „La HUBERT Sarton în Liège & Spa, unde găsește un sortiment complet de orologii și ceasuri de buzunar, în cele mai noi stiluri, cum ar fi de aur
și ceasuri de argint de toate felurile […]. Unde se constată, de asemenea, un sortiment frumos de ceasuri de la cele mai simple la cele mai complexe „.

Unsprezece ani mai târziu, Trupele Revoluționare franceze au luat cu asalt Principatul Liège și a pus capăt dominației austriece. Nu se știe exact, dacă acest eveniment istoric a avut vreun efect asupra carierei lui Hubert Sarton, dar pornind de la acest eveniment, orologiile create de Sarton au urmat o nouă linie, dezvelind în majoritatea cazurilor mecanismele, în maniera skeleton.

Numărul de ceasuri produse de atelierul lui Sarton ne dezvăluie faptul că acesta avea numeroși angajați, deși, în momentul de față nu există niciun document care să ateste acest lucru.

Hubert Sarton a rămas faimos printre cunoscători, datorită inventării ceasului automatic, denumit atunci perpetuele. Aceste funcționa pe baza principiului rotor, în aceleași linii trasate și de către Abraham-Louis Perrelet, numai ca Sarton a depus actele pentru brevetare în 1778 la Academia Franceză de Științe.

Acest ceasornicar a creat o diversitate de ceasuri dea-lungul carierei sale, printre care:  Louis al XV-lea, ceasurile de tip liră Louis al XVI-lea, pendule de compagnie, o întreagă serie de ceasuri de tip skeleton. Toate aceste instrumente create de către Hubert Sarton sunt cu adevărat remarcabile, de o calitate extraordinară și o vastă diversitate.

Decizia iți poate aparține  dacă mecanismul automatic a aparținut lui Hubert Sarton ori lui Abraham-Louis Perrelet.

Informațiile din acest post sunt preluate din:

  • Hommage de Hubert Sarton à ses concitoyens… Amis des Arts et des Sciences…’ (Liège: J. A. Latour printers, 1822)
  • Rapport à la Société d’Emulation, 1789, de L.F. De Saive, F. Villette si Depaix Trefoncier

Selfwing

Controversele istorice, o ciudată lupta pro și contra argumente, uneori bazate pe legende, alteori pe dovezi neclare ori clare, dar respinse.

Nu numai istoria umanității este o întreagă controversă, ori multe pagini din analele ei fiind șterse pentru totdeauna, dar și istoria producătorilor de miniaturi mecanice, doveditoare instrumente ale măsurării timpului, este și ea supusă acelorași reguli ale cursului acesteia.

Astăzi am să vorbesc despre o controversă a primei apariții, dar cum am mai precizat aici: About, nu doresc să dau apă la moară unor argumente pro și contra, poate doar o interpretare, ca în majoritatea cazurilor prezente pe acest blog, a unor idei personale.

Subiectul de azi, o controversă, dar am să propun un târg, și anume: am să prezint separat cei doi ceasornicari, iar concluziile vor fi ori nu trase ulterior.

Această prezentare necesită JavaScript.

În anul 1729, pe 9 ianuarie, în localitatea Neuchâtel, Elveția, în perioada unei ierni crunte, se naște ceasornicarul Abraham – Louis Perrelet.

Tatăl acestuia, Daniel Perrelet, fermier și tâmplar, în anumite perioade se ocupa de construirea de unelte pentru realizarea ceasurilor. După cum natura ne-a înzestrat, era un lucru foarte clar ca, Abraham – Louis Perrelet, să își urmeze pașii în meseria pe care o stăpânea al sau părinte, dar acesta a dorit autodepășirea, de la construirea de instrumente și scule pentru ceasornicari, să devină el însuși unul dintre ei.

Inteligența și imaginația nestatornică i-au îndrumat creația la inventarea unui prim ceas automatic armat cu ajutorul rotorului, ce se învârte în ambele sensuri.

Rotorul și mecanismul automatic, vezi R, iar pentru mecanismul automatic: A, două lucruri ce își au făgașul în perioada anilor 1777, în cazul lui Perrelet.

Conform notelor fizicianului Horace-Bénédict de Saussure, scrise în jurnalul său de călătorie perioada May – Iunie 1777, invenția îi este atribuită lui Perrelet. Tot fizicianul de Saussure, se spune, ar fi fost cel care a înștiințat Geneva Société des Arts la data de 11 Iunie 1777, despre realizarea lui Perrelet.

Dar acesta nu a fost un promotor doar al acestui sistem mecanic genial, ci și a eșapamentelor: cilindru, duplex, pentru calendar perpetuu și cel al ecuației timpului. Acest lucru dovedește genialitatea și pasiunea pe care Perrelet a lăsato moștenire generațiilor următoare. Printre ucenicii lui se număra și ilustrul ceasornicar Abraham-Louis Breguet, dar și nepotul lui Louis-Frédéric Perrelet, devenit ulterior ceasornicarul regelui Franței.

Un alt lucru realizat de Perrelet, care îl favorizează la candidatura postului de prim creator al ceasului automatic, este pedometrul. Perrelet fiind primul creator al acestui instrument, fiind finalizat în anul 1780.

Abraham-Louis Perrelet, a decedat în anul 1826, dar realizările lui ne însoțesc și astăzi! Poate nu a fost primul care a inventat ceasul automatic, dar a contribuit la creerea unor noi viziuni asupra acestor instrumente.

Time conqueror

Această prezentare necesită JavaScript.

În Anglia, la data de 24 Martie 1693, se naște unul dintre cei mai încăpățânați ceasornicari din istoria umanității. Numele acestuia este John Harrison, un ceasornicar și tâmplar autodidact și un inventator desăvârșit.

Acesta a îmbrățișat, precum al său tată, arta meșteșugului în lemn, dar o altă pasiune începe să îi fiarbă în vene, și anume ceasornicăria.

Această pasiune, după cum o relatează o legendă, a început pe la vârsta de 6 ani, când John Harrison, a avut ca prieten și supraveghetor, un ceas, într-o perioadă, când varicela îl răpuse la pat.

De atunci, acesta îl urmărea pe al său tată când, acesta din urmă primea comenzi pentru reparații de ceasuri, în acea perioadă, cele mai comune fiind ceasurile masive, cu pendule, ori binecunoscute de toți sub numele de „Ceasul bunicului„. Majoritatea acestor ceasuri nu erau precise, lucru care a devenit o adevărată provocare pentru tânărul John Harrison.

Această provocare, plus o încăpățânare peste măsură îl încântă și îl obsedează și mai tare, mai ales cu lansarea unui premiu de 20 000 de lire (echivalentul a aproximativ 2.87 milioane de lire de astăzi), de către Parlamentul Britanic. Un premiu imens pentru acea perioadă, deoarece Parlamentul nu credea că o să îi atribuie cineva o soluție.

Primul ceas realizat de John Harrison, este realizat în 1713, când acesta avea 20 de ani, iar următoarele în 1715 și 1717, aceste trei ceasuri, datorită îmbrățișării meseriei sale de tâmplar au fost făcute integral din lemn.

John Harrison, a înțeles, că rezolvarea problemei longitudinii se găsea în mecanică și anume în inima celui mai precis ceas, dar contemporani ai lui, precum Newton ori Christiaan Huygens, considerau că mai degrabă căutau rezolvarea în astronomie și harta cerului, decât găsirea celui mai precis ceas.

John Harrison a acceptat provocarea, dar, pentru a construi un ceas precis pe mare, trebuie mai întâi să realizeze cel mai precis ceas pe uscat.

Astfel el, alături de fratele său, tot tâmplar a reușit o performanță, prin renunțarea la lubrifianți, deoarece a observat că acesta era unul din motivele lipsei preciziei, dar și prin inventarea unui eșapament, denumit esapamentul lacustă.

În 1730, John Harrison, a creat designul, schițele și planurile primului său cronometru marin, în timp ce Henry Sully, un alt ceasornicar englez, venise deja cu un ceas marin construit. În urma acestor schițe și planuri, John Harrison a plecat la Londra, pentru a căuta finanțare. Sub acest aspect, John Harrison la întâlnit pe George Graham, care va deveni finanțatorul lui Harrison, chiar dacă foarte multă lume nu recunoaște acest aspect.

Cinci ani au durat pentru a realiza primul cronometru marin, denumit H1, iar în 1736, John Harrison a prezentat ceasul Comisiei de Longitudine, care au acceptat, de comun acord ca acest cronometru sa fie testat pe mare, în drum spre Lisabona. Testul indurat ia conferit lui John Harrison o mică parte din premiu, și anume 500 de lire.

În anul 1741, John Harrison, a finalizat cel de-al doilea cronometru, denumit H2, dar în acea perioadă, Regatul Unit era în război cu Spania. Cronometrul fiind considerat prea important pentru a risca să cadă în mâinile spaniolilor. Înainte de testarea efectuată de Parlament, John Harrison, a observat ca mecanismul noului său cronometru are o problemă, anume, era afectat de mersul legănat al vasului.

La observarea acestei imperfecțiuni, acesta se reapucă de refăcut designul balansierului, astfel că a creat unul rotund, și un nou mecanism, denumit H3. Un cronometru ce ia furat lui Harrison 17 ani din viață.  Dar, deși a obținut un bun rezultat, cronometrele H1, H2 și H3 ale ceasornicarului, au înfruntat problemele balansului, deoarece acestea nu vibrau deosebit de repede.

În 1758, John Harrison se mută la Londra, unde, succesorul lui George Graham, Thomas Mudge, a  realizat un ceas de buzunar aproape la fel de precis precum voluminoasele sale cronometre, ceea ce a condus la realizarea piesei sale de rezistență, H4.

Cronometrul H4, realizat de John Harrison, arată precum un ceas de buzunar, numai că diametrul său este mult prea mare. Ceasul a fost finalizat în anul 1761, iar designul și fabricarea au durat 6 ani.

Cronometrul a suportat testul de traversare al Atlanticului, ajungând cu 5 secunde mai târziu în Jamaica, iar la sosire John Harrison a crezut ca va primii premiul de la Parlament, dar aceștia din urmă au considerat că a avut doar noroc și că îl vor resupune unor teste.

Următorul test, realizat în drum spre Barbados, s-a dovedit a primi un rezultat negativ. Următorul cronometru, H5, a fost cel sortit de noroc, deoarece, sub autoritatea Regelui George III, John Harrison a primit o parte din premiu, adică 8 750 de lire, la vârsta de 80 de ani.

John Harrison a decedat la vârsta de 83 de ani, la data de 24 Martie 1776.

În anul 2002, John Harrison a fost considerat unul dintre cei mai buni 100 de britanici, ocupând locul 39, conform unui studiu realizat de BBC