Despre vondigto

Stundet arhitectura, insetat de arta, cultura si horologie, apolitic si ateu, mai multe detalii pe: https://www.facebook.com/profile.php?id=100000135686092

The Wounded Angel

„Am vrut să împărtășesc veștile bune cu tine – nu am fost respins în acest an, chiar și dacă juriul a fost teribil de strict. Chiar se pare că, totuși, am obținut un real succes prin rândul colegilor și membrilor juriului. Gallén a fost atât de încântat încât nu i-am putut lua spusele în serios. Primele sale cuvinte au fost de o măreață lingușire, ciudat, era foarte entuziasmat în fața picturii mele. Mi-a spus ca ia lăsat impresia ca m-am retras, singur, într-o cabană mică, ghemuit în mijlocul unei mari păduri, ai cărei copaci aveau rădăcinile crescute la colțurile cabanei, iar eu pictam într-o completă indiferență față de lumea exterioară. El mai spunea că radiază  pace și armonie ca nicio altă lucrare din expoziție. – Chiar și Edelfelt mi-a spus lucruri frumoase.”

Scrisoare către Blenda Simberg, 4 Octombrie 1903.

Această prezentare necesită JavaScript.

Doi băieți ursuzi și sănătoși, transportă o targă, purtând un înger îmbrăcat în alb. Aripa îngerului a fost rănită și ochii ei sunt acoperite cu un bandaj. Pictura nu ne spune ce sa întâmplat, lăsând loc atâtor interpretări câți spectatori o privesc. Poate, aceasta multitudine de variante, a fost chiar alegerea artistului finlandez: Hugo Simberg. Când el a afișat, mai întâi lucrarea în expoziția anuală a Societății de Artă Finlandeze, expoziție redactată de către Hugo Simberg, în scrisoarea de mai sus, opera ar fii fost foarte aproape în a primii un nume.  Lipsa numelui și multitudinea de povesti ale privitorilor, poate a fost modul artistului de a spune că nu există o singură interpretare corectă . Fiecare privitor creează semnificația lucrării pentru el / ea, interpretând-o într -un mod personal.

Hugo Simberg și-a petrecut mulți ani lucrând la aceasta opera. Schițele și fotografiile lui ne povestesc progresul lucrării sale. Primele scene îl redau pe îngerul rănit, într-un vagonet, împins de mici demoni. În tot procesul creației, figura îngerului rănit, a fost punctul central al operei lui Simberg, dar și peisajul ales, fiind unul real, Eläintarha Park în Helsinki, iar aleea de-a lungul golfului Töölönlahti  există și astăzi. În perioada realizării operei sale,  Eläintarha Park, era un loc popular de activități și promenadă al clasei muncitoare. De asemenea multe instituții caritabile își aveau locația în jurul acestui parc, printre care se numără: „Școala Fetelor Oarbe” și „Căminul Schilozilor„. În pictură reiese direcția, pe care o au cei 2 băieți și îngerul rănit transportat de ei, spre cele 2 instituții caritabile menționate mai sus. Simbolic, îngerul, poartă în mâna dreaptă, un mănunchi de ghiocei, reprezentând sănătatea și renașterea.

În perioada realizării operei, Hugo Simberg, suferea de meningită, pictura fiind un puternic aliat, în timpul recuperării sale, dar, se crede, și sursă de inspirație metaforică: „Meningita având ca simptome: dureri de cap, redoare (înțepenirea gatului), confuzie sau nivel scăzut de conștientă, fotofobie.” Fiecare dintre aceste simptome, se regăsesc în prezența centrală a îngerului. Dacă am „transforma” aripile îngerului în plămâni, am observa și un prejudiciu adus de meningită tuberculoasă la nivelul superior al plămânilor lui Simberg. Dar, toate cele redactate mai sus, sunt o pur interpretare a unor legături cu realitatea lui Hugo Simberg la acel moment.

La o privire atentă, supusă razelor X, imaginea familiară este alta față de rezultatul final. Sub pictura actuală, îngerul, deși are aceeași poziție, are părul mai închis la culoare,  bandajul nu îi acoperă ochii, ci este pus peste frunte, iar pe fundal apare o barcă. Simberg a făcut apel către mai multe fete, pentru ai poza ca model pentru înger, una dintre fete având chiar părul castaniu. Simberg a realizat pictura în atelierul său din Helsinki, fiind finalizată în anul 1903. Se crede, că unele dintre ultimele modele pentru înger, au fost Gertrude și Adrienne, fiicele lui Carl Mangus Gadd, medicul orașului Viipuri. Membrii familiei Gadd soseau regulat, aproape în fiecare vară, în Niemenlautta, lângă Vyborg, la fel și ai familiei Simberg. Este foarte posibil, ca părul blond al îngerului sa aparțină uneia dintre cele doua fetite ale familiei Gadd. Tot în 1903, artistul Simberg, le-a realizat două portrete celor două fetițe. Unul este intitulat „Morning ” și este portretul făcut de Simberg pentru Adreienne Gadd, în prezent aparținând colecției Ostrobothnian Museum, iar celalalt portret, intitulat „Girl” aparține colecției Gösta Serlachius Fine Arts Foundation și o reprezintă pe Gertrude Gadd. De asemenea, nu pot spune sigur, ca una din fetele familiei Gadd este îngerul din pictura lui Simberg, este tot o presupunere. Hugo Simberg nu a lăsat nicio schiță, fotografie sau înscris, pentru ultima etapă a operei sale. Motivul alegerii părului blond pentru înger și identitatea modelului a rămas, până astăzi, un mister.

Hugo Simberg a fost rugat să se ocupe, împreună cu pictorul Knut Magnus Enckell, de frescele pentru Catedrala Tampere, 1905 – 1906. Printre acestea, Simberg, a transpus, într-o variantă mult mai vastă, opera lui favorită: „The Wounded angel”. Varianta originală, a operei, este expusă în Atheneum – Helsinki, și a fost finalizată în anul 1903, în ulei, iar astăzi este considerată opera de referință a lui Hugo Simberg și a fost votata, în 2006, pictura națională a Finlandei.

Made for the Divine

Această prezentare necesită JavaScript.


Liniștea, agonia de dinaintea somnului și extazul imaginației de după….

Cu astfel de principii, a trebuit să se confrunte frații Campani în realizarea unui ceas pentru Papa Alexander al VII-lea.

Papa i-a cerut lui Matteo Campani un ceas care să nu scoată un zgomot în timpul nopții, dar, totuși să îl vadă fără să fie nevoit să coboare din pat!

Acesta a discutat cu frații săi: Pietro Tommasi și Giuseppi și au acceptat provocarea. Aceasta comanda i-a fost atribuită lui Pietro Tommasi, fiind cel mai talentat dintre cei trei frați, pentru a onora aceasta cerere imposibilă.

Se cunosc destul de puține despre frații Campani:

Giuseppi Campani era recunoscut pentru precizia telescoapelor sale, dar și pentru participarea la redactarea Philosophical Transaction, ediția nr. 2 din anul 1665 a Royal Society of England, în legătură cu inelele Planetei Saturn.

Despre Matteo Campani, în schimb, circula chiar o legendă urbană, despre descoperirea primului pendul, invenție atribuită lui Huygens și Salomon Coster, printr-un accident. Se spune că, Matteo la o asemenea descoperire, s-a deplasat în Florența la patronul său, Arhiducele Ferdinand al II – lea.

Din moment ce această (invenție) a devenit un așa subiect minunat și foarte practic, m-am decis să îi iau, Înălțimii Sale Marele Duce de Toscana; dar spre surpinderea mea, Înălțimea Sa, mi-a arătat un ceas cu același tip de artificiu, construit din propria sa invenție. Acest lucru mi-a demonstrat , că prin studiu și aplicație, Înălțimea Sa, prin ingeniozitatea sa, a inventat singur, în timp ce eu am descoprit printr-un accident. Apoi acesta mi-a arătat un document al unui ceas similar, deși era un artificiu diferit, descoperit în Olanda, de către domnul Christian Huygens, de asemenea, Înălțimea Sa, pentru a mă onora și mai mult, mi-a dezvăluit un ceas mare de cameră, construit pentru domnul Galileo, care deținea un pendul, care, de asemenea nu era la fel de perfect ca al Majestății Sale, și era destul de diferit față de ceasul olandez. Totuși, nimeni nu poate nega faptul că și acesta era tot un ceas cu pendul. Drept urmare, a trebuit să îl recunosc pe Galileo Galilei, ca fiind primul inventator al acestui tip de ceas, dar îi aplicarii pendulului la orice tip de ceas. Înălțimea Sa, Prințul (Leopold?) a fost primul care a dat (ceasurilor cu pendul) dispunerea necesară și simplitatea mecanismului, lucruri care lipseau din mecanismul realizat de către Glalileo, pentru perfecționarea și acuratețea mai ridicată a acestui tip de ceas”*

La fel de puține se știu și despre constructorul ceasului, Pietro Tommasi Campani, excepție făcând faptul că, acesta a fost un bine cunoscut membru al cesornicarilor din Roma. Se cunoaște că, acesta, a lucrat în oras, în perioada 1656 – 1694.

Singura referire, la constructorul ceasului, este semnatura gravată: „Petrus Thomas Campanus Inventor Rome 1682″.

Acesta a construit mecanismul, în interiorul unei carcase furniruite din abanos, cu o decorație elaborată, țintuită cu monturi din alamă aurită și inserții de pietre semiprețioase. „Coloanele” sunt pictate în așa fel, încât să imite marmura. În partea superioară, a cadranului, printr-o apertură, ceasul îți indică trecerea timpului, în timp ce în partea de jos, prin pictura unei scene: „cele patru vârste ale omului” și cele patru timpuri ale zilei. Cadranul este, de asemenea, inscripționat cu motto-ul: „Volant Irreparabile Tempus” (timpul zboară iremediabil)

Ceasul, are ca funcții, orele, numere romane, realizate pe un disc rotativ, pus în mișcare de un lanț, vizibile printr-o apertură din cadran. Acesta, cadranul, este divizat în 4, indicând cealaltă funcție, respectiv, sferturile de oră, pictate pe partea superioară a cadranului cu numere de la I – III. Minutele sunt indicate printr-o înșiruire de divizații, pe toată lungimea aperturii.

În timpul nopții, cadranul este vizibil datorită luminii degajate de o lampă cu ulei, ce era montantă în interiorul carcasei, astfel încât lumina să treacă prin apertura, făcând posibilă vizualizarea orelor.

Campani a inventat acest mecanism silențios, cu un escapament de tip pendul, special pentru acest ceas, nocturn, pentru a nu deranja somnul deținătorului.

Influența ceasului, creeat de Campani, încă dăinuie, acest stil de a indica orele, a fost preluat și pe cadranele ceasurilor de buzunar, dar și pe cele de mână. Printre marile nume, se numară: Breguet, Audemars Piguet, Arnold & Son, Urwerk, aceștia din urmă și-au dedicat toate colecțiile acestui tip de ceas.

Despre acest fel de indicare a orelor, am mai scirs, vezi: Ceasul din sfere si 125 Golden Wheels

Referinte:

* Extras si traducere din cartea „The Study of Time II”. Tratat editat de catre J.T. Fraser si N. Lawrence – 1975.

http://www.pendulantic.com/exempl_rest/9999_eng.htm

http://www.invaluable.com/auction-lot/a-large-ebonized-night-timepiece,-petrus-thomas-c-134-c-iqn7ghzr3n

http://www.qahill.com/tz/starwheel/starwheel.html

125 Golden Wheels

Când vine vorba despre Arnold & Son, imediat îmi zboară gândul la tradiția și vasta moștenire ce datează din secolul al XVIII-lea. Dar, o companie, asemeni unei pasări Phoenix, renaște din cenușă, dar, nu oricum, ci a re-înviat spiritul pur britanic și bogat al companiei, în numele lui John Arnold, împletit cu inovația, unicitatea și un puternic simt estetic.

Această prezentare necesită JavaScript.

În imaginile ce se derulează, se prezintă ingeniozitatea și apartenența brand-ului la Haute Horlogerie. Este ultima creație a companiei, patentată, denumită: „The Golden Wheel”

Acest ceas, the Golden Wheel”, este o piesa unică, cu o interpretare tridimensională a unor ceasuri cu rădăcini în mijlocul secolului al XVII-lea. De fapt , primul astfel de ceas a apărut tot în Anglia, în jurul anilor 1700,. Astfel ceasornicarii de la Arnold & Son plătesc un tribut inspirației moștenite de la ceasornicarilor englezi, re-inventând lunga tradiție a ceasurilor cronoscop.

„The Golden Wheel” combină trecutul, cu indicatoarele de ore „rătăcitoare” cu o complicație contemporană și mult îndrăgită de ceasornicari de la Arnold & Son, dar și de fani și anume dead beat second.

Ceasul, de o estetică desăvârșită, „discurile rotitoare”, din safir, ocupând centrul ceasului, fiind dispuse în număr de 3, iar intre orele 10 și 2, făcând posibilă „citirea orelor și minutelor” prin aplicarea unui strat delicat de mother of pearl, iar indicatorul pentru secunde, tronează central, dând un aer complex, elegant și o citire de o mare acuratețe.

Din punct de vedere estetic, ceasornicarii de la Arnold & Son, s-au întrecut, nu numai prin plasarea, în număr de 3, a discurilor, ce par a plutii, dar și prin aplicarea unei tehnici „3D”, realizând cadranul în „trepte” și în contraste elegante, de la delicata aplicație cu Mother of Pearl, la rigurozitatea și perfecțiunea Côtes de Genève.

Karrousel-ul central, realizat din aur rosu de 18 carate, cel, de altfel, care dă și numele ceasului: Golden Wheel, este pus în mișcare de un mecanism automatic A&S6018. Mecanismul este înnobilat cu 29 de rubine și realizat din 232 de componente. Acesta are o frecvență de 28,800 vibrații per oră și o rezervă de energie de 50 de ore. În stilul tipic Arnold & Son, mecanismul, tratat cu paladiu, este și el înnobilat. Pe el fiind prezente Côtes de Genève, poduri realizate manual, având colțurile fin polișate, tratamente cu fine circular graining, șuruburi albastre. De asemenea, rotorul, este și el tratat cu paladiu, supus unei „marchetării”, astfel obținându-se unul skeleton.

Toate, descrise mai sus, realizate in house la Arnold & Son, sunt montate într-o superbă carcasă de 44 mm diametru, creată din aur roșu de 18 carate, geam din cristal de safir anti-reflexie, pe ambele părți. Carcasa îi oferă mecanismului o protecție la apă de până la 30 de metri.

Ceasul este înnobilat cu o curea din piele, fie maro sau neagră, de aligator, cu o catarama clasica din aur rosu de 18 carate.

Golden Wheel, capodopera a casei Arnold & Son, este realizat într-o serie limitata de 125 de bucăți, toate realizate în aur rosu, având același cadran, singura fiind culoarea curelei, care face diferența, dar ce face Golden Wheel unic este complicația dead beat seconds, poziționat central, care nu mai plutește rapid „printre secunde” și direct pe diviziunile secundelor.

Sursa:

http://www.arnoldandson.com/home/instrument-collection/golden-wheel/golden-wheel-ref-1hvarm01ac120a.aspx#

De Arhitectura

Omul care a pus 3 cuvinte la fundația arhitecturii mondiale, de la anticii romani, trecând prin puternicii Renascentiști și până la arhitecții contemporani!

Cele 3 cuvinte sunt: Firmitas, Utilitas și Venustas.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele acestui măreț autor, arhitect, inginer civil și militar roman este Marcus Vitruvius Pollio, cunoscut mai degrabă sub numele de Vitruvius.

Acesta a trăit în perioada cca. 70 – 80 î.e.n. până în aproximativ anul 15 î.e.n. El se descria mai mult ca un om de arme, un artilerist. Probabil a servit în armata romană pe postul de ofițer senior artilerie în funcție, fiind la rangul de doctores ballistraum și libratores, ceea ce însemna că, practic, a operat mașinăriile de artilerie.

În prezent sunt încă discuții legate de adevăratul său nume, iar cele mai multe date, legate de numele lui, sunt extrase din propria carte De Arhitectura. Acesta pare a fii cunoscut și prin intermediul lui Plinius cel Bătrân, în cartea sa, Historia Naturalis. Numele acestuia, descris ca „Vitruvius arhitectul” de către Sextus Julius Frontinus, apare, un secol mai târziu, în lucrarea De Aquaeductu. Probabil scrierile lui Vitruvius fiind chiar piatra de temelie pentru Frontinus.

Cât despre tratatul de arhitectura al autorului de față, De Arhitectura libri decem, dedicată Împăratului Caesar Augustus, fiind considerat astăzi, un adevarat izvor istoric despre modalitatea de construire din Antichitatea romană, dar și cele mai bune principii care stau la baza arhitecturii mondiale din toate timpurile.

Tratatul, cel mai probabil fiind editat în jurul sec. al XV-lea, a fost scris în limba latina și cuprinde 10 cărți:

  1.  Proiectare urbana, de arhitectura și inginerie civila, în aceasta carte fiind scrise calificările necesare pentru un arhitect sau inginer constructor pentru acea perioada;
  2. Materiale de construcție;
  3. Temple, aici fiind descrise Ordinele de Arhitectura;
  4. „continuarea cărții a IV-a”;
  5. Construcții civile;
  6. Clădiri domestice;
  7. Pavaje și tencuieli decorative, tehnica și aplicarea lor;
  8. Aducțiune apa și apeducte;
  9. Științe care influențează arhitectura: geometrie, măsurători, astronomie, cadrane solare;
  10. Utilizarea mașinilor în construcții: mori de apă, mașini de drenaj, macarale, dar și arme: catapulte, arbalete, berbeci.

În perioada Romei antice, arhitecții, erau: ingineri, artiști și meșteri, iar Vitruvius nu făcea excepție de la regulă, de fapt scriind acest aspect în De Arhitectura.  În tratatul său a acoperit o mare varietate de subiecte directe sau în contact direct cu arhitectura. Fiind incluse chiar și aspecte, ce astăzi, privind cu ochi moderni, par irelevante, trecând de la matematică la astronomie, meteorologie și medicină. În concepția Romei Antice, arhitectura trebuia sa ia în calcul tot ce atingea, atât partea fizica, psihică și intelectuală a umanității antice și a tot ce îi înconjura.

De exemplu, Vitruvius, se ocupa de astfel de probleme teoretice în ce privește arhitectura. În Cartea a II-a De Arhitectura, în utilizarea cărămizilor în construcții, a sugerat arhitecților contemporani lui, să se familiarizeze cu teoriile pre-socratice ale materiei, astfel încât să înțeleagă modul în care materialele lor se comporta. Cartea a IX-a face referire la geometria abstracta a lui Platon în activitatea de zilnică a topografului. Astrologia fiind citată pentru perspectivele sale în organizarea vieții umane, în timp ce astronomia este necesară pentru înțelegerea cadranelor solare. De asemenea, Vitruvius îl citează Ctesibius al Alexandrei și pe Arhimede pentru invențiile lor, Aristoxenus (ucenic al lui Aristotel) pentru muzică, Agatharchus pentru teatru, și Varro pentru arhitectură.

Vitruvius a fost, din câte regăsim astăzi în istoria arhitecturii și arheologie, primul care a găsit calea intre estetica și calitatea arhitecturii, declarând faptul că acestea țin de statutul social al beneficiarului și calitatea lucrării artistului, a arhitectului și a inginerului și nu a calităților celor mai sus menționați în sine ci însăși lucrarea. Dar, probabil, cele mai renumite cuvinte scrise de Vitruvius rămân: ” Cele mai bune construcții trebuie să îndeplinească următoarele condiții: fermitatea, utilitatea și frumusețea„.

Pentru a ajunge la aceste aspecte, esențiale și astăzi, Vitruvius a apelat la studierea corpului uman și a proporțiilor sale (descrise în cea de-a III-a sa carte), iar aceste canoane au fost utilizate ulterior în realizarea Omului Vitruvian, opera a geniului Renascentist, Leonardo da Vinci.

Toate tratatele scrise de Vitruvius au ajutat enorm în înțelegerea și capacitatea romanului antic în folosirea metodelor de construire, a utilizării proporțiilor omenești în realizarea construcțiilor, dar și de efectele produse de construcții, orașe, apeducte după corpul uman, cultura acestuia și frumosul văzut prin ochii romanilor antici. La fel, a adus un mare aport în arheologie și istoria arhitecturii în ce privește utilizarea diferitelor mecanisme, utilaje și invenții. Apogeul și impactul adus culturii mondiale a fost la nivel maxim în perioada Renașterii. tratatul fiind vast răspândit de arhitecți precum: Niccoli, Brunelleschi și Leon Battista Alberti, aceștia găsind în scrierile lui Vitruvius adevărata disciplină în Arhitectura, ridicând tratatele la nivel de știință.

In prezent putem vedea efectele scrierilor sale în majoritatea construcțiilor antice romane, renascentiste, clasice, dar și în prezent.

Mai multe despre viata și tratatele lăsate umanității, puteți vedea accesând link-urile de mai jos, sursa acestei postări,

http://en.wikipedia.org/wiki/Vitruvius

http://en.wikipedia.org/wiki/De_architectura

Multicultural bridge

Se spune că omul schimbă locul, o expresie pe care o detestam la un moment dat, mai ales după ce mi-am plimbat privirile și gândurile prin filele cărții scrise de Mark Twain, dar m-am înșelat și mă bucur de asta!

Această prezentare necesită JavaScript.


Clădirea de față, mă rog, mai degrabă un „complex” îmi creează aceeași stare, de un lucru bine făcut! Lucru pentru care, arhitectul Li Xiaodong și echipa sa din Atelier Xiaodong, au fost premiați cu AR emerging architecture awards în anul 2009.

Inițial, se dorea doar un pod peste un râu într-un sătuc din regiunea Fujian – China, dar  și construirea unei școli. Sper să nu greșesc, dar din ce am văzut într-un reportaj legat de arhitectura musulmană, arhitectură peisajeră, urbană și sustenabilă, se discuta și despre proiectul de față!

Din firimiturile de discuții, am înțeles că, arhitectul ar fi acceptat lucrarea la insistentele unui student arhitect, localnic al satului și „ucenic” al lui Li Xiaodong.

Indiferent de împrejurări, acesta a încercat, și reușit, să se încadreze cu două construcții într-un singur proiect, față de două cerute de către beneficiari! Nu numai, a încercat sa se integreze în context, având ca vecinătate două castele Tulou, construite de-o parte și de alta a râului, realizând, practic, o cale de comunicare între nou și vechi!

Se dorește o construcție discretă, dar cu elemente de individualitate și cu o personalitate aparte, mergând dincolo de cerințe!

Pe lângă cele dorite de beneficiari, Li Xiaodong, a considerat că, este nevoie de un element proaspăt, dar discret, un element care să unească mai multe cerințe: scoală, pod, centru cultural, loc de joacă și reuniune a comunității, toate într-un întreg, precum o punte între aceste subiecte, o conexiune anonimă, dar și socială, atât antonim, cât și sinonim.

Folosirea unor soluții precum: structura metalică, lejeră și brise-soleil-ul din lemn, dispus vertical, da o notă de lejeritate, de transparență și comuniune, dar și protective, atât a ocupanților construcției, dar și a celor care traversează podul de sub aceasta școală!

Amprenta lui Li Xiaodong nu s-a oprit doar la detalii de arhitectură, a mers atât pe latura umană cât și psihologică, alegând un mod mai neconvențional de predare, fără bănci, încercând sa elimine puntea dintre profesor și elev, stabilind o mai buna comunicare și relație între cei doi, iar la plecare, elevul se poate destinde pe panta toboganului! Un alt mic detaliu, discret, util și cu un impact consistent si benefic asupra copiilor.

În esență, Li Xiaodong a reușit, nu numai, să creeze 2 construcții într-una singura, dar a încercat să îl aduca la rangul de punctul principal al localității, un punct dedicat copiilor, părinților, localnicilor, turiștilor și nu în ultimul rând al culturii și educației.

Fotografii preluate de pe dezeen magazine și  realizate de Li Xiodong

The beauty and the machine

Pe francezul Jean Toutin, născut în 1578 la Châteaudun, Eure-et-Loire, Franța, nu îl pot încadra între cele două categorii ale blogului meu, una fiind cea de față, purtătoare a numelui de Watch personalities, iar cea de-a doua fiind Ars Gratia Artis.

Această prezentare necesită JavaScript.


Deși arta în email era născută cu sute de ani înaintea lui Toutin, acesta a dezvoltat o tehnică revoluționară a acestui tip de pictură, devenind unul dintre primii artiști ai portretelor miniaturale în email.

Toutin a descoperit că emailurile colorate, când sunt aplicate pe un strat suport dintr-un grund de email alb, tratat la flacără deschisă, nu se vor mai comporta ca un tot unitar, unindu-se, la cea de-a două expunere la foc deschis.

Vechea tehnică a emailului era aceea de a delimita culorile prin aplicarea unor mici benzi din aur ori prin creerea unor mici cavități și turnarea vopselelor în ele, astfel, când aveau să fie supuse tratamentului termic sa nu se amestece.

Aceasta tehnică, descoperită de Toutin, îi permite artistului să lucreze emailul precum ar lucra pe o pânză. De asemenea această utilizare a permis aplicarea unui număr mai larg de culori rezultând astfel, o mai mare precizie în realizarea detaliilor și posibilitatea punerii în operă a unor portrete miniaturale în email.

Deși este o tehnică laborioasă, aceasta a luat amploare în rândul curtenilor și a regalității franceze. Noua abordare, realizată de Toutin, a luat devenit cunoscută datorită ucenicilor și studenților străini, veniți din toată Europa, care i-au trecut pragul și au pătruns în tainele artei francezului.

Un real succes dobândit a fost în Anglia, datorită artizanilor elvețieni, ambii lucrând în email, Jean Pettiot, urmat apoi de fiul său Jean – Louis Petitot,  și Jaques Bordier, după studiile executate sub tutela maestrului Jean Toutin.

Dacă am discutat despre vechea tehnică a emailului și despre îmbunatățirea adusă de Toutin, de ce totuși îl încadrez în această categorie a personalităților din lumea tehnicii timpului!

Până la el, carcasele ceasurilor erau ponosite, simple „cuști” ale mecanismelor, unele având curajul împodobirii cu gravuri, dar datorită lui Toutin, aceasta a luat o amploare fără precedent.Carcasele ceasurilor erau extrem de elaborate, iar cererile nu au întârziat să apară, mai ales din partea Curții franceze și a regelui Ludovic al XIII-lea și a comenzii sale! Acesta dorea miniaturi emailate a fiecărui membru al familiei regale franceze, dar din păcate, nici măcar o singura operă nu a supraviețuit până astăzi!

Tehnica și renumele acestei abordări, a fost preluată de fiul lui, Henri Toutin, acesta din urma situându-se printre cei mai renumiți artiști ai aceste arte, alături de tatăl său și nume precum Jean Petitot, Pierre Signac și Charles Boit.

Făuritorul frumoaselor portrete miniaturale și a învelișuri pentru ceasurile secolului al XVII-lea a decedat , la vârsta de 66 de ani, la data de 14 Iunie 1644, la Paris, dar a lăsat posterității ușa deschisă către arta miniaturii, aplicând răbdarea și tehnica acestei arte la precizia și munca unui ceasornicar, chiar dacă nu a intrat în rândul acestora, prin însăși creerea de mecanisme ori piese de deținere a trecerii timpului, a reușit să rămână în analele istoriei acestei frumoase meserii.

Ballerine Enchantée

    ” Am visat că am fost balerină și mi-am petrecut întreaga viață dansând ușor, asemeni unui fluture”Anna Pavlova

Această prezentare necesită JavaScript.

Un vis al casei Van Cleef & Arples și-a ales drumul de la aceste cuvinte, pentru a creea o capodoperă, o capodoperă dedicată Annei Pavlova.

Încadrată în colecția „Poetic Complication”, ceasul, ori mai bine spus, scena reflectă strădania, munca și imaginația ceasornicarilor și a artiștilor Van Cleef & Arples.

Mica scenetă reprezintă o balerină în miniatură, sculptată în relief din aur alb și încrustată cu diamante.

Tutu-ul ei, creat într-o manieră transparentă și lejeră, realizat din două părți, fundalul din email în manieră champlevé, static, și partea dinamică, cea a indicatoarelor stilizate sub forma unor aripi de fluture și dau stropul de magie acestei opere.

„Aripile de fluture” indică orele și minutele la cererea purtătoarei prin apăsarea unui buton situat în jurul orei 8, respectiv în partea stângă fiind „încrustate” diamante pentru indicarea orelor, iar în dreapta fiind cele dedicate minutelor.

Fundalul acestei piese, un guilloché vălurit, de o nuanță violet, acoperit de mai multe straturi translucide de email Grand Feu îi dă o impresie de profunzime și strălucire întregului ansamblu. Toată scena este înrămată într-o carcasă din aur alb cu un diametru de 40.5. și este pusă în mișcare de un mecanism mecanic „le Bras en l’Air”, un modul Agenhor de la Jaeger LeCoultre.

Ceasul este încheiat cu o curea din piele albă, cu o cataramă clasică.

Închei și eu prin prezentarea acestei bijuterii printr-un clip:

Beauty in stone

„Ce te face să îți pui mai multe întrebări, să îți frământe interiorul și să îți macine gândirea? Când ai să vezi perfecțiunea, îți poți sugera doar un simplu perfect, fantastic, etc, dar când perfecțiunea devine imperfectă, printr-un element distructiv, îți atrage ireversibil simțurile!

Deci perfecțiunea pură a unui cub te lasă rece față de unul cu un colț ciobit” – artist și profesor de pictură și estetică al Liceului Carmen Silva din Ploiești – Prahova -Florin Șuțu

Această prezentare necesită JavaScript.

Am dedicat această secțiune, Ars Gratia Artis, pentru a aduce un omagiu artiștilor din istoria umanității, dar și a operelor creeate de aceștia, opere ce s-au înfipt adânc în istoria umanității și a artei!

Am început cu o idee asupra perfecțiunii și imperfecțiunii și asupra viziunii acestor două stări, stări care se vor schimba cu trecerea timpului, poate nu se vor uita, dar se vor schimba! Am început cu această descriere, dată de fostul meu profesor, deși opera despre care voi discuta, nu a fost creeată cu imperfecțiunea prezentă, defapt, datorită acesteia a ajuns aproape cel mai bun exemplu de perfecțiune!

Venus din Milo, de la expunerea în Muzeul Luvru, din 1821 și până în prezent, este considerată cea mai perfectă descriere a femeii și feminității și apropierea cea mai exactă de perfecțiunea sculpturii antice. Inițial a fost încredințată, din greșeală, sculptorului grec Praxiteles, dar ulterior, sculptura, sperăm, a revenit artistului în cauză, Alexandros din Antioch, fiul lui Menides.

Conform legendei, sculptura originală și completă, împreună cu brațele și piedestalul,  a fost găsită de un țăran, Yorogs Kentrotas, de origine greacă de pe insula Melos, în anul 1820, într-o nișă, iar de aici i se trage și numele de Venus din Milo. Imediat după descoperire, francezii au plătit conducătorilor turci din Imperiul Otoman, conducători în aceea perioada peste Grecia, 1000 de franci pentru a intra în posesia sculpturii. În Franța acelei perioade, Curentul Clasicism era în plină ascendență, iar găsirea acestei statui părea a solidifica fundația acestui curent arhitectural și artistic. După această cerere, făcută de către Franța, a venit  și din partea Germaniei, inițial din partea ambasadorului german din Grecia, ulterior, cererea fiind făcută în numele prințului încoronat Ludwig I de Bavaria, dar mai târziu, respectiv în anul 1917.

Faptul că în Franța, stilul Clasicism lua amploare, a adus pe culmi faima acestei statui, dar, francezi considerau că sculptura este mult prea nouă, ea fiind realizată de către Alexandros în jurul anilor 100 d.en., iar ei, inițial au atribuit sculptura fie lui Phidias ori Praxiteles, doi titani ai artei grecești antice,  astfel fiind clasată în perioada clasicismului artistic antic grecesc, ceea ce era realizat după aceasta perioadă, precum și Venus din Milo, respectiv perioada elenistică, erau considerat mult inferior, nefiind demn de luat în considerare pentru consolidarea noului stil artistic. Acest fapt a dus la deteriorarea bazei statuii, unde apărea numele adevăratului artist al acestei opere, dar desenul lui Jean – Baptiste – Joseph Debay, denumit Venus Victirx, publicat în 1821, ne arată adevărată înfățișare a operei găsite de către țăranul grec.

În prezent, Alexandros din Antioch, este cunoscut datorită acestei opere nemuritoare, dar în rest acesta este practic un anonim, fiind, probabil, cunoscut doar în aceasta zonă, în timpul vieții sale, concesionând lucrări pentru diverse personalități ale zonei, fiind cunoscut și datorită faptului ca a câștigat un concurs artistic de compus și cântat, undeva în jurul anilor 80 d.en., conform unei inscripții găsite în orașul Tesphiae din Grecia. Se consideră că tot el ar fi autorul sculpturi lui Alexandru cel Mare, expus tot la Luvru. Până în prezent, nimeni nu a putut afirma cu exactitate fie, data de naștere a lui Alexandros, fie decesul acestuia, dar faptul că opera lui ia oferit nemurirea, dar nu numai, făcând din el unul dintre cei mai mari sculptori din istoria umanității și artei, fiind considerat cel mai apropiat etalon al purității perfecțiunii.

Return of the Soul

Arta, inițial creată ca o amprentă a personalității, a lumii înconjurătoare ori a unor evenimente primare, a căpătat, după un statut dedicat, mai mult sau mai puțin forțat, o aură religioasă, urmată de o explozie de manifestări de natură laică. În prezent, arta a câștigat și statutul de forță, de manifest, de repulsie social-cultural-politic.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arta plămadită de Jane Frere, o instalație ce se vrea de la primul fir, la prima figurină, o bucată zdravănă de realitate crudă, de deznădejde, lipsa unei premize viitoare, pierderea unor idealuri și ruptura de loc ori bucată din tine sau de lângă tine. Controversata manifestare a artistei este o mică palmă dată umanității, umanitatea reală, cea văzută și prin ochii lui Mark Twain și cea văzută prin ochii refugiaților palestinieni, indiferent de vârstă ori sex. Jane Frere nu  a ales de la distanță subiectul instalației sale artistice, mai mult, ea a făcut parte din ea, trăind, alături și lucrând alături de refugiații palestinieni din taberele de refugiați ale ONU din Orientul Mijlociu. Micile figurine, prezente în instalație, ne convoacă mintea să fim părtași la atrocitățile și violențele din natura umană

„Oamenii care au văzut aceasta instalație artistică, atât în Ierusalim, cât și în Cisiordania, a fost izbiți de un șoc, de un profund efect catharsis, dar a fost o experiență purgativă pentru mine” declara artista Jane Frere. „… de la Drumnadrochit la Inverness-shire a fost un adevărat colector de lacrimi, pe atât de mulți oameni i-am văzut plângând în timp ce urmăreau instalația, amintindu-și de cele petrecute, pentru majoritatea reprezentând o rană deschisă încă, nevindecată!”

Pentru a ceasta instalație, Jane Frere, a lucrat și petrecut un timp de doi ani alături de artiști și refugiați palestinieni, ori oameni care au trăit în taberele de refugiați din West Bank, Iordania și Lebanon. Rezultanta cercetărilor artistei, axate pe emoțiile și trăirile refugiaților, a fost încununată de această uimitoare operă. Opera, care transmite mai departe neputința, represaliile aduse familiilor de refugiați ramase în urmă, frica și lipsa unui viitor mai sigur, încătușează aceste trăiri pentru a fi expuse publicului, precum o cutie a Pandorei, în care firava speranță se zbate intre aceste „suflete”.

Jane Frere sugerează că întreaga opera nu are o factură politică ori religioasă, ci mai degrabă o latură umană, dar o umanitate în antonim cu ceea ce reprezinta de fapt umanitatea. De asemenea, artista neagă orice implicare în sferele descrise mai sus, iar decizia de reprezentare a tragediilor umane ale refugiaților într-o forma artistică a fost una pur umană și spirituală fără ca rezultatul acestei instalații sa fie un succes politic ori din sferele înaltelor cercuri artistice, ci pentru a îndrepta privirile oamenilor spre dramele semenilor fără un viitor sigur.

Second by second

Istoria invențiilor ne rezervă surprize fascinante, uneori tumultoase, iar alteori greu de digerat, ca fapt real împotriva unei arhicunoscute premize false.

Această prezentare necesită JavaScript.

Asemeni articolelor antecedente din seria Watch personalities articolele: Selfwing și Shakespeare’s question, nu am să încerc să aduc argumente pro și contra nașterii unei invenții, ori să încerc să divulg un adevăr, care arareori îl putem cunoaște.

Nu că nu doresc avansarea problemei, ori cunoașterea reală a făptuitorilor, dar prefer ca tu, cititorule să cauți, eu, în schimb îmi postez o interpretare, deși, m-am gândit inițial ca sub-ramurile fiecărei mari categorii să fie o parte serioasă și concretă, dar istoria umanității nu lasă loc cuvintelor descrise mai sus!

Propun să trecem mai departe, poate nu a fost primul, dar istoria îl descrie ca primul ceasornicar inventator al cronografului.

Nicholas Mathieu Rieussec, vestitul ceasornicar francez, s-a născut la data de 20 Iulie 1781 în orașul Paris.

Deși a făcut primii pași în lumea orologeriei încă din frageda copilărie, îmbrățișând aceasta cariera în Île de la Cité pe strada Rue du Marché-Palu, nr. 14, nu se regăsește în lista Almanac du commerce de Paris pour l’an XIII din anul 1805, lista în care apar nume ale 190 de ceasornicari, printre care și ilustrul Abraham-Louis Breguet, dar își va face apariția 5 ani mai târziu.

La câteva zile după încoronarea lui Napoleon Bonaparte ca împărat, se naște primul său fiu, Joseph-Ferdinand, rezultat din căsătoria lui Anne Marie Delan cu Nicholas Rieussec. Acesta din urma devenind văduv la numai doi ani după nașterea lui fiului său, în anul 1806. Un an mai târziu Rieussec se căsătorește cu Marie Pierrette Flore Bourdin.

Cât despre cariera de ceasornicar, Rieussec a rămas în anonimat până în 1817, iar căderea lui Napoleon Bonaparte și ocuparea tronului de către un Bourbon, i-a facilitat lansarea spre postul de ceasornicar al Curții Regale franceze. Tot începând cu acest an, Rieussec își muta afacerea pe  Rue Notre-Dame-des-Petits-Champs, nr. 13, Paris.

Rieussec este numit ceasornicarul regelui la data de 13 Ianuarie 1817 printr-un comunicat:

” La aceasta dată: treizeci și unu ale lunii Ianuarie, 1817, Regele de la Paris, fiind pe deplin conștient de viața dreaptă, buna conduită morală a domnului Nicholas-Mathieu Rieussec și de reputația dobândită în cadrul profesiei sale de ceasornicar, dorește să îi ofere un semn de favoare și să îl onoreze cu protecția sa, Majestatea sa îi acordă titlul de ceasornicar al regelui. Acestea fiind spuse, domnul Rieussec se poate bucura de toate onorurile, prerogativele și alte beneficii ce ii aparțin. Majestatea sa dorește și intenționează ca el să poată folosi și să folosească sus numitul titlu la toate întâlnirile și documentele publice…”

Decada anilor 1820  a fost glorioasă pentru Rieussec, fiind și perioada marii lui invenții, care l-au înscris pe ceasornicar în analele istoriei. În 1821 își înființează compania „Rieussec” în Champ-de-Mars în Paris. Aceasta mutare îi oferă provocarea vieții lui: să încerce să contorizeze cursele de cai, nu doar pentru calul câștigător ci pentru toți cei aflați în cursă. Cursele de cai fiind decretate de către regalitatea franceză începând cu anul 1805. Promotorul acestei idei a fost fratele lui mai mare, Nicholas-Joseph, un membru de vază al societății ecvestre franceze si cel care a introdus primul caii de rasă in competitiile ecvestre.

În aceea perioadă multe personaje sus puse ale înaltei societăți franceze frecventau cursele de cai, inclusiv Nicholas-Mathieu Rieussec. Acesta s-a folosit de aceasta oportunitate pentru a creea primul cronograf, poate nu primul din istorie, ci primul care contoriza mai multe evenimente. Pe parcursul anului 2013, invenția primului cronograf din istorie, detronându-l astfel pe Rieussec, este Louis Moinet. Poate Rieussec nu a fost un prim constructor al cronografului, dar cel construit de el a fost capabil sa înregistreze mai multe evenimente, cum ar fi contorizarea tuturor cabalinelor înscrise în cursă.

Invenția creată de Rieussec a fost aprobată de către Academia Franceza de Științe la data de 15 Octombrie 1821, invenție testată și aprobată de către ceasornicarul Abraham-Louis Breguet și matematicianul și fizician francez Gaspard Clair François Marie Riche de Prony, membrii juriului consultat de Academia Franceză. Invenția a fost primită cu brațele deschise de către Juriul Curselor Ecvestre franceze. Juriu, care alături de Academie Franceza, au fost pionii principali care l-au ajutat pe Rieussec să obțină patentul cronografului pentru 5 ani, începând cu data de 9 Martie 1822.

Chiar Rieussec a propus numele cronografului, când a prezentat invenția cu o zi înainte în fața Academiei, astfel numele își are proveniența în limba greacă: Chronos, ce înseamnă timp și graf, care înseamnă a scrie, astfel Rieussec, împreună cu a sa invenție au fost cel care a scris timpul și istoria curselor ecvestre, chiar și după decesul lui din anul 1866