Made for the Divine

Această prezentare necesită JavaScript.


Liniștea, agonia de dinaintea somnului și extazul imaginației de după….

Cu astfel de principii, a trebuit să se confrunte frații Campani în realizarea unui ceas pentru Papa Alexander al VII-lea.

Papa i-a cerut lui Matteo Campani un ceas care să nu scoată un zgomot în timpul nopții, dar, totuși să îl vadă fără să fie nevoit să coboare din pat!

Acesta a discutat cu frații săi: Pietro Tommasi și Giuseppi și au acceptat provocarea. Aceasta comanda i-a fost atribuită lui Pietro Tommasi, fiind cel mai talentat dintre cei trei frați, pentru a onora aceasta cerere imposibilă.

Se cunosc destul de puține despre frații Campani:

Giuseppi Campani era recunoscut pentru precizia telescoapelor sale, dar și pentru participarea la redactarea Philosophical Transaction, ediția nr. 2 din anul 1665 a Royal Society of England, în legătură cu inelele Planetei Saturn.

Despre Matteo Campani, în schimb, circula chiar o legendă urbană, despre descoperirea primului pendul, invenție atribuită lui Huygens și Salomon Coster, printr-un accident. Se spune că, Matteo la o asemenea descoperire, s-a deplasat în Florența la patronul său, Arhiducele Ferdinand al II – lea.

Din moment ce această (invenție) a devenit un așa subiect minunat și foarte practic, m-am decis să îi iau, Înălțimii Sale Marele Duce de Toscana; dar spre surpinderea mea, Înălțimea Sa, mi-a arătat un ceas cu același tip de artificiu, construit din propria sa invenție. Acest lucru mi-a demonstrat , că prin studiu și aplicație, Înălțimea Sa, prin ingeniozitatea sa, a inventat singur, în timp ce eu am descoprit printr-un accident. Apoi acesta mi-a arătat un document al unui ceas similar, deși era un artificiu diferit, descoperit în Olanda, de către domnul Christian Huygens, de asemenea, Înălțimea Sa, pentru a mă onora și mai mult, mi-a dezvăluit un ceas mare de cameră, construit pentru domnul Galileo, care deținea un pendul, care, de asemenea nu era la fel de perfect ca al Majestății Sale, și era destul de diferit față de ceasul olandez. Totuși, nimeni nu poate nega faptul că și acesta era tot un ceas cu pendul. Drept urmare, a trebuit să îl recunosc pe Galileo Galilei, ca fiind primul inventator al acestui tip de ceas, dar îi aplicarii pendulului la orice tip de ceas. Înălțimea Sa, Prințul (Leopold?) a fost primul care a dat (ceasurilor cu pendul) dispunerea necesară și simplitatea mecanismului, lucruri care lipseau din mecanismul realizat de către Glalileo, pentru perfecționarea și acuratețea mai ridicată a acestui tip de ceas”*

La fel de puține se știu și despre constructorul ceasului, Pietro Tommasi Campani, excepție făcând faptul că, acesta a fost un bine cunoscut membru al cesornicarilor din Roma. Se cunoaște că, acesta, a lucrat în oras, în perioada 1656 – 1694.

Singura referire, la constructorul ceasului, este semnatura gravată: „Petrus Thomas Campanus Inventor Rome 1682″.

Acesta a construit mecanismul, în interiorul unei carcase furniruite din abanos, cu o decorație elaborată, țintuită cu monturi din alamă aurită și inserții de pietre semiprețioase. „Coloanele” sunt pictate în așa fel, încât să imite marmura. În partea superioară, a cadranului, printr-o apertură, ceasul îți indică trecerea timpului, în timp ce în partea de jos, prin pictura unei scene: „cele patru vârste ale omului” și cele patru timpuri ale zilei. Cadranul este, de asemenea, inscripționat cu motto-ul: „Volant Irreparabile Tempus” (timpul zboară iremediabil)

Ceasul, are ca funcții, orele, numere romane, realizate pe un disc rotativ, pus în mișcare de un lanț, vizibile printr-o apertură din cadran. Acesta, cadranul, este divizat în 4, indicând cealaltă funcție, respectiv, sferturile de oră, pictate pe partea superioară a cadranului cu numere de la I – III. Minutele sunt indicate printr-o înșiruire de divizații, pe toată lungimea aperturii.

În timpul nopții, cadranul este vizibil datorită luminii degajate de o lampă cu ulei, ce era montantă în interiorul carcasei, astfel încât lumina să treacă prin apertura, făcând posibilă vizualizarea orelor.

Campani a inventat acest mecanism silențios, cu un escapament de tip pendul, special pentru acest ceas, nocturn, pentru a nu deranja somnul deținătorului.

Influența ceasului, creeat de Campani, încă dăinuie, acest stil de a indica orele, a fost preluat și pe cadranele ceasurilor de buzunar, dar și pe cele de mână. Printre marile nume, se numară: Breguet, Audemars Piguet, Arnold & Son, Urwerk, aceștia din urmă și-au dedicat toate colecțiile acestui tip de ceas.

Despre acest fel de indicare a orelor, am mai scirs, vezi: Ceasul din sfere si 125 Golden Wheels

Referinte:

* Extras si traducere din cartea „The Study of Time II”. Tratat editat de catre J.T. Fraser si N. Lawrence – 1975.

http://www.pendulantic.com/exempl_rest/9999_eng.htm

http://www.invaluable.com/auction-lot/a-large-ebonized-night-timepiece,-petrus-thomas-c-134-c-iqn7ghzr3n

http://www.qahill.com/tz/starwheel/starwheel.html

Time conqueror

Această prezentare necesită JavaScript.

În Anglia, la data de 24 Martie 1693, se naște unul dintre cei mai încăpățânați ceasornicari din istoria umanității. Numele acestuia este John Harrison, un ceasornicar și tâmplar autodidact și un inventator desăvârșit.

Acesta a îmbrățișat, precum al său tată, arta meșteșugului în lemn, dar o altă pasiune începe să îi fiarbă în vene, și anume ceasornicăria.

Această pasiune, după cum o relatează o legendă, a început pe la vârsta de 6 ani, când John Harrison, a avut ca prieten și supraveghetor, un ceas, într-o perioadă, când varicela îl răpuse la pat.

De atunci, acesta îl urmărea pe al său tată când, acesta din urmă primea comenzi pentru reparații de ceasuri, în acea perioadă, cele mai comune fiind ceasurile masive, cu pendule, ori binecunoscute de toți sub numele de „Ceasul bunicului„. Majoritatea acestor ceasuri nu erau precise, lucru care a devenit o adevărată provocare pentru tânărul John Harrison.

Această provocare, plus o încăpățânare peste măsură îl încântă și îl obsedează și mai tare, mai ales cu lansarea unui premiu de 20 000 de lire (echivalentul a aproximativ 2.87 milioane de lire de astăzi), de către Parlamentul Britanic. Un premiu imens pentru acea perioadă, deoarece Parlamentul nu credea că o să îi atribuie cineva o soluție.

Primul ceas realizat de John Harrison, este realizat în 1713, când acesta avea 20 de ani, iar următoarele în 1715 și 1717, aceste trei ceasuri, datorită îmbrățișării meseriei sale de tâmplar au fost făcute integral din lemn.

John Harrison, a înțeles, că rezolvarea problemei longitudinii se găsea în mecanică și anume în inima celui mai precis ceas, dar contemporani ai lui, precum Newton ori Christiaan Huygens, considerau că mai degrabă căutau rezolvarea în astronomie și harta cerului, decât găsirea celui mai precis ceas.

John Harrison a acceptat provocarea, dar, pentru a construi un ceas precis pe mare, trebuie mai întâi să realizeze cel mai precis ceas pe uscat.

Astfel el, alături de fratele său, tot tâmplar a reușit o performanță, prin renunțarea la lubrifianți, deoarece a observat că acesta era unul din motivele lipsei preciziei, dar și prin inventarea unui eșapament, denumit esapamentul lacustă.

În 1730, John Harrison, a creat designul, schițele și planurile primului său cronometru marin, în timp ce Henry Sully, un alt ceasornicar englez, venise deja cu un ceas marin construit. În urma acestor schițe și planuri, John Harrison a plecat la Londra, pentru a căuta finanțare. Sub acest aspect, John Harrison la întâlnit pe George Graham, care va deveni finanțatorul lui Harrison, chiar dacă foarte multă lume nu recunoaște acest aspect.

Cinci ani au durat pentru a realiza primul cronometru marin, denumit H1, iar în 1736, John Harrison a prezentat ceasul Comisiei de Longitudine, care au acceptat, de comun acord ca acest cronometru sa fie testat pe mare, în drum spre Lisabona. Testul indurat ia conferit lui John Harrison o mică parte din premiu, și anume 500 de lire.

În anul 1741, John Harrison, a finalizat cel de-al doilea cronometru, denumit H2, dar în acea perioadă, Regatul Unit era în război cu Spania. Cronometrul fiind considerat prea important pentru a risca să cadă în mâinile spaniolilor. Înainte de testarea efectuată de Parlament, John Harrison, a observat ca mecanismul noului său cronometru are o problemă, anume, era afectat de mersul legănat al vasului.

La observarea acestei imperfecțiuni, acesta se reapucă de refăcut designul balansierului, astfel că a creat unul rotund, și un nou mecanism, denumit H3. Un cronometru ce ia furat lui Harrison 17 ani din viață.  Dar, deși a obținut un bun rezultat, cronometrele H1, H2 și H3 ale ceasornicarului, au înfruntat problemele balansului, deoarece acestea nu vibrau deosebit de repede.

În 1758, John Harrison se mută la Londra, unde, succesorul lui George Graham, Thomas Mudge, a  realizat un ceas de buzunar aproape la fel de precis precum voluminoasele sale cronometre, ceea ce a condus la realizarea piesei sale de rezistență, H4.

Cronometrul H4, realizat de John Harrison, arată precum un ceas de buzunar, numai că diametrul său este mult prea mare. Ceasul a fost finalizat în anul 1761, iar designul și fabricarea au durat 6 ani.

Cronometrul a suportat testul de traversare al Atlanticului, ajungând cu 5 secunde mai târziu în Jamaica, iar la sosire John Harrison a crezut ca va primii premiul de la Parlament, dar aceștia din urmă au considerat că a avut doar noroc și că îl vor resupune unor teste.

Următorul test, realizat în drum spre Barbados, s-a dovedit a primi un rezultat negativ. Următorul cronometru, H5, a fost cel sortit de noroc, deoarece, sub autoritatea Regelui George III, John Harrison a primit o parte din premiu, adică 8 750 de lire, la vârsta de 80 de ani.

John Harrison a decedat la vârsta de 83 de ani, la data de 24 Martie 1776.

În anul 2002, John Harrison a fost considerat unul dintre cei mai buni 100 de britanici, ocupând locul 39, conform unui studiu realizat de BBC

Pendulum

Pendulul, o invenție fascinantă, ce ne trimite adânc în istoria horologiei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Prima tentativă, a unei astfel de creații, a aparținut lui Galileo Galilei, o tentativă nerealizată din păcate. Dar, primul pas a fost realizat și chiar la o vârsta fragedă, la 19 ani, respectiv anul 1583.

De fapt, celebrul fizician, astronom, matematician și filozof renascentist, Galileo Galilei, a descoperit isocronismul oscilațiilor, ce a condus la construirea pendulului.

Galileo considera că, acest isocronism al oscilațiilor, este independent față de amplitudine  dar, predecesorul acestuia, un alt fizician, ne demonstra că acesta crește la amplitudini mari.

Numele acestui fizician, matematician, astronom și ceasornicar olandez este Christiaan Huygens. Acesta se naște la Haga, la data de 14 Aprilie 1629, fiind cel de-al doilea fiu al lui Constantijn Huygens, recunoscut poet și compozitor olandez.

Christiaan a început să studieze matematica și dreptul la Universitatea din Leiden și la College of Orange din Breda.

Ulterior, acesta renunță la drept, dorind să devină un om de știință. Devine membru al Royal Society din 1663, iar în 1666, Huygens se mută la Paris, unde devine membru al French Academy of Sciences, aflată sub patronajul regelui Franței Louis XIV.

În domeniul horologiei, Christiaan Huygens, dă startul ceasurilor exacte, atât de indispensabile umanității. Acesta, studiind-ul pe Galilei, ajunge la concluzia trasă mai sus în privința isocronismului, și astfel proiectează primul ceas cu pendul, dar acesta nu este în stare să îl construiască singur, astfel că recurge la ceasornicarul Salomon Coster. Cel mai vechi ceas creat de către cei doi este datat din 1657.

Acesta, a observat că, dacă amplasa două pendule, unul lângă altul, dar fără să se atingă, acestea, după o perioadă se sincronizau, dar se legănă în direcții opuse, fiind prima tentativă de a produce un ceas sympathique, o realizare ulterioară, creată de ceasornicarul Abraham-Louis Breguet.

De fapt, istoria ne prezintă primul ceasornicar care a realizat ceasul cu pendul, ca fiind chiar Salomon Coster, ceasul realizat de cei doi fiind semnat „Salomon Coster Haghe met privilege

În anul 1673, Huygens, publică cartea despre pendule ” Horologium Oscillatorium sive de motu pendulorum„, cea mai de seamă carte despre ceasornicărie scrisă de Huygens.

O controversă legată de apariția primului balansier, este încă în picioare, deoarece nu se știe exact, dacă Christiaan Huygens ori Robert Hooke au folosit prima dată această invenție.

La data de 8 Iulie 1695, Christiaan Huygens, moare, lăsând în urmă o întreagă enciclopedie a științei, astronomiei și ceasornicăriei.

Sursă foto:

A finger on a pulse of time

Poate a avut noroc, dar eu consider că doar datorită minții sale sclipitoare a ajuns cunoscut! Este vorba despre John Arnold, un ceasornicar al curții regale britanice. Loc ocupat de acesta deoarece era aproape singurul cunoscător al limbii germane, dar și datorită darului făcut de John Arnold regelui George al III-lea. John Arnold, fiul unui ceasornicar englez, se naște la Cornwall în anul 1736.Până la vârsta de 19 ani învață tainele horologie de la tatăl său, urmând ca în anul 1755 să ia drumul spre Olanda, unde acesta va învăța pe lângă ceasornicărie și limba germană.

Curiozitatea limbii germane, așezate pe tronul Regatului Unit, se datorează decesului reginei Anne, survenit în 1714. Datorită acestui lucru, regina Anne, nu a lăsat niciun urmaș protestant, conform English Act of Settlement apărut în 1701, moștenitorii tronului trebuiau aleși din arborele genealogic al fostului suveran. Astfel, cel ales ca urmaș, a fost prințul George I de Hanovra, care comunica numai în limba germană, la fel și George al II-lea, care a urcat pe tron în 1727 și evident și George al III-lea, care a primit în dar de la John Arnold cel mai mic minute-repetear și pe acest ceasornicar drept prieten, datorită cunoștințelor de limbă germană dobândite de John Arnold în perioada 1755-1757, perioada petrecută de acesta în Olanda.

Conform legendei, regele George al III-lea la răsplătit pe John Arnold cu 500 de guinee, dar țarul Rusiei a oferit 1000 de guinee, John Arnold a refuzat oferta duplicării acestui ceas în miniatură, dar, la rugămințile regelui George al III-lea, un rege pasionat și cunoscător al horologie, a cerut un duplicat pentru al putea admira mai bine, iar de aici, faima lui John Arnold a crescut vertiginos.

Datorită acestui fapt, a reușit să ajungă repede cunoscut, lucru care a condus la o cerere de comenzi mare, rezultând angajarea celor mai buni ceasornicari din Londra. Tot la cererea regelui George al III-lea, John Arnold, a intrat în competiția pentru măsurarea longitudinii.

Metodele vechi, dintre care și cea susținută de Galileo Galilei, prin observarea Soarelui la Zenit, ori observarea satelitului nostru sau ale lui Jupiter. Toate aceste metode au fost folosite în trecut pentru navigația maritimă, fiind toate impractice. Toate până la omul de știință danez Gemma Frisius, care a fost primul ce a afirmat că, utilizarea unui cronometru ar fii cea mai bună metodă pentru aflarea longitudinii.

Înainte de a intra în competiție, cu primul cronometru al său, realizat în anul 1770, John Arnold a fost precedat de ceasornicari precum: Christiaan HuygensJean-Baptiste ColbertJeremy ThackerHenry Sully, dar nici măcar unul dintre aceștia nu au reușit să ajungă la o precize extraordinară pe mare, cel mai aproape de aceasta fiind chiar John Harrison, considerat a fii părintele cronometrului marin. Acesta din urmă, a creat H1 și H2 în 1741, urmate de H3 în 1759 și cel încununat de un succes și 20.000 £, H4, în 1761.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele de cronometru a fost prima oară utilizat chiar de John Arnold în anul 1778, când a câștigat toată atenția publicului cu al său ceas nr. 36, iar cronometrele sale au ajuns pe nave precum cea a lui James Cook în 1772 și a amiralului Harland, 1771, în 1773, Căpitanul Constantine John Phipps, 2nd Baron Mulgrave, a luat pe nava lui un cronometru de buzunar realizat de John Arnold într-o expediție la Polul Nord.

Datorită simplității mecanismelor create de John Arnold, acestea putea fii relativ ușor de plagiat, acesta dându-și acordul către prietenul său Thomas Earnshaw pentru a construi cronometrele după eșapamentul creat și patentat de John Arnold. Iar în 1780, când Earnshaw a creat un cronometru pentru John Brockbank, a utilizat o piesă care blochează arcul balansierului, conlucrând astfel cu pivoții. Arnold a dorit sa vadă mecanismul și apoi în 1782 a luat chiar el patentul pentru acest detent escapament. În prezent nu se știe clar dacă Thomas Earnshaw ori John Arnold au fost creatorii acestui detent escapament.

O altă legendă spune ca, în anul 1792, John Arnold la întâlnit pe Ducele de Orleans, care ia prezentat un ceas realizat de ceasornicarul francez  Abraham-Louis Breguet, fapt care a generat plecarea imediata la Paris a lui John Arnold pentru al întâlnii pe Breguet și sa îl introducă pe fiul sau John Roger Arnold ca ucenic în cabinetul acestui măreț ceasornicar.

În anul 1799, John Arnold decedează, lăsând la conducerea companiei, denumita Arnold & Son din 1788, pe al său fiu, care acaparase o experiență remarcabilă, sub aripa ocrotitoare a lui Breguet. La conducerea companiei, acesta continuă afacerea tatălui său, dar nu singur, ci în colaborare cu John Dent. John Arnold Jr. devine în anul 1817 maestru la Worshipful Company of Clockmakers.

În anul 1843, John Roger Arnold moare, companie fiind preluată de Charles Frodsham, iar astăzi  fundația John Arnold, nu recunoaște casa de horologie elvețiană Arnold&Son, ca fiind vechea casa engleză.

Site-ul casei Arnold&Son Elveția: http://www.arnoldandson.com/home.aspx