Arhitectura, un instrument străvechi, pornit, inițial din necesitate, apoi dezvoltat spre spiritualitate și nemurire.
Această prezentare necesită JavaScript.
O urmărire a acestui fir, adânc în abisul umanității pare imposibilă, pare mai mult de domeniul arheologie decât de domeniul istoriei arhitecturii, dar…
După cum am specificat mai sus, arhitectura a luat naștere din necesitate, dar mai mult, din schimbarea unor obiceiuri, principalul ar fi, renunțarea la viața nomadă în schimbul sedentarismului.
Schimbarea, de la omul nomad, vânător, culegător, călător al marilor migrații, la sedentarismul, de cultivator și crescător de animale, a dat startul omului constructor și utilizator de materiale și unelte de construit.
Evident, primele locuri utilizate locuirii, au fost peșterile (vezi:La première forme), apoi colibe alcătuite din piei de animale întinse peste un cadru de oase de mamut, cum o afirmă o descoperire efectuată de arheologii ruși, o construcție realizată acum 14 000 de ani.
Construcțiile de locuințe, majoritatea multi-familiale, au depins întotdeauna de zonă, de la lut și chirpici în Egipt și Mesopotamia, la lemn și nuiele, înzestrate cu acoperișuri în Europa.
Odată cu sedentarismul au mai apărut diverse edificii închinate religiilor și credințelor, rezultând de aici și edificii închinate vieții de apoi, precum: menhire, dolmene și cromleh-uri, urmate de edificii mortuare.
Negurile istoriei sunt neclare, arhitecții timpuri fiind practic inexistenți, asemeni artiștilor uitați în fumul existenței îndelungaților ani decurși de atunci.
Dar startul dat de ei a condus la civilizații mărețe și culturi diverse, până la contemporanii noștri, astăzi arhitectura, fiind unul dintre cele mai puternice instrumente sociale, culturale și de propagandă.
Arhitectura este considerată un volum muzical, o muzică locuibilă, dar, din păcate nu toată.
Această prezentare necesită JavaScript.
Ca arhitectura să fie o muzică solidă, trebuie să treacă de multe criterii. Astfel de criterii sunt precum instrumentele muzicale dintr-o orchestră, iar arhitectul devine un adevărat dirijor.
Ideea construirii acestui tip de program de arhitectură, după o lungă dezbatere, începând cu anul 1999, iar construcția a început în 2004, a aparținut Ministry of Church an Cultural Affairs din Norvegia, locația fiind cartierul Bjørvika, Oslo.
Construcția acestui icon, devenit ulterior, al orașului Oslo, de fapt proiectarea acestui edificiu, a fost supusă unui concurs, câștigat de biroul norvegian Snøhetta.
Snøhetta, a înțeles acest lucru, aceștia fiind preocupați de întreg contextul și de complexitatea noii construcții, oferind un plus, o construcție, ce oferă mai multe utilizări, atât scena Operei Naționale și a baletului, Teatru de Operă, galerie de artă, dar și o piață publică, un adevarat magnet urban și un belvedere asupra orașului.
Proiectul, înscris în stilul modern, cu inspirații din natură, muza fiind un iceberg, cu un design masculin la exterior, predominat de linii și unghiuri drepte, materiale reci, precum sticla, betonul și piatra, ce intra într-un contrast puternic în ceea ce privește interiorul, feminin, suav, cald, lemnul fiind un material predominant.
Clădirea Operei, după cum am menționat mai sus, inspirată din natură, Snøhetta, a creat un iceberg, ce se înalță virtuos, apoi, printr-o pantă lină, se scufundă în mare. O idee ce atrage imediat privirile. De altfel, biroul norvegian de arhitectura, a obținut în 2008 World Architecture Festival Cultural Award și în 2009 premiul Mies van der Rohe.
Construcția, finalizată în 2007, a fost inaugurată la data de 12 Aprilie 2008, deschiderea fiind efectuată de Majestatea sa Regele Harald, regina Danemarcei: Margrethe II și președintele Finlandei: Tarja Halonen, iar de atunci este vizitată zilnic, atât de sacru, dar și de profan, aproximativ 250 000 de vizitatori fiind estimați pe an.
Cât despre interior, sala de concerte, este construită în stilul clasic al sălilor de operă, balet și teatru, primind 1370 de spectatori.
Arta, înconjoară iceberg-ul, atât la interior, cât și la exterior. Foyer-ul este decorat de Olafur Eliasson, dar și plăcile perforate decorative ce învelesc fațada. Iar pavajul pieței și al acoperișului este realizat de 3 artiști locali: Kristian Blystad, Jorunn Sannes și Kalle Grude. Iar în exterior, un iceberg, realizat din oțel și sticlă, de artista Monica Bonvicini, intitulată She lies, plutește și își schimba poziția în funcție de maree.
Construcția, realizată de Snøhetta & Co, a devenit rapid un icon, atât urban, dar și unul de reprezentare al orașului Oslo, plus unul cultural, fiind imediat înscrisă în cadrul marilor opere de arhitectură contemporană la nivel mondial.
Dar, în acest post, am să vorbesc despre Ferdinand Berthoud, un ceasornicar născut la data de 19 Martie 1727, în Plancemont, Neuchâtel, Elveția.
Arta ceasornicărie a fost insuflată și învățată de la fratele său, Jean-Henri Berthould, un constructor de pendule, urmând apoi ucenicia sub Julien Le Roy .
În anul 1745, Ferdinand, își încearcă norocul în Franța, unde își deschide un cabinet. Acest pas, realizat de Berthould a fost rapid fructificat, fiind imediat considerat unul dintre cei mai buni constructori de cronometre marine, primul cronometru construit fiind realizat în 1754.
Acesta a continuat și desăvârșit lucrarea unui alt constructor de cronometre marine, Henry Sully, iar la insistențele Curții Regale, fiind denumit ceasornicarul regelui, încă din anul 1773, Berthould, a urmat drumul spre Anglia, pentru a vedea cronometrul construit de promotorul John Harrison.
În anul 1762, Ferdinand Berthould, a fost nominalizat sub titulatura de ceasornicar al Marinei Franceze, în 1764 fiind ales ca membru al Fellow of the Royal Society din Londra, iar în 1795 membru al Institutului Francez.
Ferdinand Berthould, a fost printre primii trei mari ceasornicari, din lupta pentru longitudine, care a creat un eșapament diferit față de John Harrison, ceilalți doi fiind John Arnold și Thomas Earnshaw.
Ferdinand Berthould, a rămas în istoria instrumentelor de măsurat timpul, datorită modului în care acesta a dat o viață mai lungă ceasurilor, o metoda teoretica, gândită de matematicianul elvețian Nicolas Fatio de Duillier, și anume introducerea în mecanism a rubinelor încastrate în locul cerii.
În 1807, Ferdinand Berthould, se stinge din viață, lăsând afacerea începută de el nepotului său Louis Berthould, deoarece, deși a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Chati of Cean, iar ulterior cu Dumoustier of Saint Quentin, acesta nu a avut urmași.
Timpul se schimbă, chiar dacă el are aceeași măsură, nu poate fi trăit cu aceeași intensitate monotonă și repetitivă.
Schimbarea este simțită în ani, luni, zile, săptămâni ori doar în câteva ore, minute ori secunde. Această simțire se simte în funcție de trăire și intensitatea acesteia. Dar aceasta poate fi pozitivă ori negativă, sau poate avea ambele fețe în același timp. O asemenea schimbare de orientare, modificare a eului, de îmbunatățire și adaptare nevoilor, a fost pusă în peliculă de celebrul Charlie Chaplin.
O declarație fermă în favoarea acestui film „The modern times”, o oferă casa Cartier, prin ceasul lansat în colecția Cartier Libre, denumit Temps Moderne de Cartier.
Această prezentare necesită JavaScript.
Un ceas care reușește să aducă rapid în memorie celebrul film, printr-o complicație ce iți trimite imediat gândul la o astfel de comparație.
O complicație, ce pare jucăușă și veselă, asemeni protagonistului din film, ce se prezintă sub forma unor roți zimțate prezentate pe cadran. Aceste roți sunt complet funcționale, învârtind de bezel, se vor roti și acestea, schimbând fața ceasului. Pentru o ușoară înțelegere a acestei complicații vă rog să accesați:
Casa Cartier își arată măiestria, atât în privința acestei complicații, cât și în tratarea deosebită a cadranului, ce se prezintă cu un fond realizat din mother of pearl, iar rotițele zimțate ce se învârt în interiorul cadranului sunt incrustate cu diamante, asemeni bezelului, anselor și închizătorii curelei, fiind în total 508 diamante și 3.7 carate. Bezelul și carcasa sunt realizate din aur alb de 18 carate, carcasa având un diametru de 42,8 mm și o grosime de 10,73 mm, învelit doar pe față cu un geam de cristale de safir, ascunde un mecanism ce funcționează pe bază de quartz, calibrul 056. Capacul este realizat din titan, și ii conferă ceasului o rezistență până la 3 bari.
Ceasul este finisat cu o curea din țesătură albă.
O astfel de piesă va încânta spiritul feminin, dar își va face simțită prezenta și în rândul audientei, spre desfătarea purtătoarei.
Robert Smithson afirma: „Orice operă își asumă efectul produs de curgerea timpului, raportându se în mod egal atât la preistorie cât și la cel mai îndepărtat viitor.”
Această prezentare necesită JavaScript.
De la urmele degetelor imprimate în argila moale, conturul mâinilor pictat cu șablonul acum 40 000 de ani, dovedesc cât de mult a ținut omul să-și pună pecetea pe lumea care îl înconjoară. Încă de la începuturi, sunt exprimate clar și cele două motivații esențiale ale artistului: să se proiecteze în lume, lăsându-și amprenta, și să și-o anexeze, făcând proprietatea sa.
Arta are ca element de fundație magia și credința, urmată de asemănarea și încercarea de reinterpretare a elementelor vizuale.
Primele reprezentări ale artei, ca element de venerație, ori cu puteri magice, au fost simbolul fecundității, ca reprezentante fiind statuetele Venus, care scot puternic în evidență elementele sexuale legate de fecunditate: bazinul lat, pieptul și pântecele foarte dezvoltat.
„Artistul – vrăjitor”, împins de anumite dorințe, ori credințe, trasează, începând cu anii 20 000 î. en, cu ajutorul unui cărbune, niște siluete de animale.
Ulterior, anii 15 000 î.en, se constată apariția unor materiale mai elaborate: pensule realizate dintr-un pămătuf, pene ori păr, un tub de os scobit, prin care se sufla praf colorat, șabloane tăiate din piele, ce permiteau obținerea unor degradeuri, tehnica sugerează o încercare de redare cât mai fidelă a modelului, fixând animalele într-o reprezentare completă. O reprezentare ce utiliza o perspectivă pluriunghiulară, artistul realizând animalele din profil pentru a-i putea reda toate cele patru picioare, dar înfățișează din față, coarnele și copitele.
Prima datare a începutului artei este bulversată o descoperire arheologică. În Franța este descoperită, în anul 1995 o peșteră, denumită „Chauvet” care pare să înainteze datarea primei picturi începând cu anii 30 000 î.en. O naștere, o premiză necunoscută, așa s-a manifestat mereu arta, prin explozia unei gândiri creatoare cuplata la o curiozitate neînsetată.
Într-adevăr, principiul care stă la baza acestei arte provine nu atât din plăsmuire izvorâtă din natură ci înțeleasă ca o evoluție.
Paralel cu funcția sa rituală și magică, mai evidenta în perioadele de demult, funcția ludică, adică jocul cu regulile, constituie o condiție esențială a emergenței artei. Din totdeauna prin arta, ființa umană sfidează moartea.
Îmi place arta conceptuală, care nu are nevoie de o exprimare realistă ori exactă a unei idei, fapte, ori filozofii, ci este doar un procedeu, un impuls mental, care te provoacă la o explozie de gândiri, de concepte, de idei, practic un sac nesfârșit.
Arta aleasă, fotografia, ca studiu de artă conceptuală, aparține artistei Iolanda Crețoiu, o fostă colegă de liceu, dar nu asta a fost impulsul alegerii, ci doar arta, cronofotografia expusă.
O altfel de cronofotografie, dispusă într-o serie de fotografii, nu o serie de mișcări într-o fotografie, precum cele realizate de Étienne-Jules Marey.
Fotografiile, deși, au un subiect fizic simplu, un măr, explodează gradual ca interpretare.
Prima interpretare simplă, depinde de unghiul fiecăruia, poate fi partea naturală, o parte, precum arta lui Alastair Mackie (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/07/27/perpetual/), dar care are un final perpetuu, doar un clișeu natural, unde, mărul, deși se degradează, este un produs reutilizabil naturii.
A doua interpretare, cea religioasă, este mult mai profundă, mărul, un fruct interzis, un fruct care a izgonit, dar de asemenea a dat un dar imens, cunoașterea, de aici se ajunge la o a treia interpretare, un măr al discordiei, deoarece din punct de vedere religios, se poate considera ajungerea la puritate, chiar mântuirea înaintea decesului. Conform cunoașterii, științei, descompunerea mărului este pierderea cunoștințelor dobândite, a culturii, a artei, precum ne rezuma ideile, domnul Mario Vargas Llosa, care prezice o apocalipsă în rândul intelectului. Această interpretare se poate suprapune și maselor sociale, care au pierdut simțul originalității, alegând reinterpretarea ori copierea, replici nu tocmai reușite, idoli falși, din punct de vedere cultural și educational.
O ultimă interpretare, punerea în scenă a politicii și sistemului capitalist, comunist, etc., o degradare a valorilor democratice, o sclavie voită, ori o spălare intensă de creier, o mințire a maselor, practic, un măr stricat, precum versurile lui John Lennon, din prima melodie solo, post Beatles: Working class hero.
Interpretările asupra acestui set de fotografii nu se opresc doar la primele idei ale fiecărui fir, ci vor continua, se întretaie, se suprapun, ajungând precum gândurile lui Dalloway expuse pe pânza lui Jackson Pollock, ori o suprapunere asemeni lui Francis Bacon, o decădere pe mai multe planuri, dar fără drept de apel, precum o imbătrânire, un ultim moment ireversibil, lipsit de glorie, precum bătrânul Santiago al lui Ernest Hemingway.
La data de 1 Iulie 1751, un alt măreț ceasornicar a luat naștere. Numele lui Antide Janvier.
Acest ceasornicar, născut în Franța, într-un sat din Jura. Se spune, că baza horologiei a fost preluată de la al său tată, dar genialitatea a aparținut ambilor părinți.
Micul geniu, cultivat la o abație locală, unde a învățat latina, greaca, matematica și astronomia, a reușit să construiască, la vârsta de 15 ani, prima sfera astronomică, o construcție ce a atras atenția Academy of Sciences of Besançon. Academia a admirat intens creația și genialitatea acestui mic băiețandru, fiind premiat de academie cu un certificat de onoare în 1768, lucru ce a condus spre o carieră de ceasornicar.
Acesta a câștigat rapid reputația de ceasornicar ingenios și creativ, printre creațiile sale fiind ceasuri complicate, multe astronomice, permisive, ce permiteau vizualizarea mecanismelor și a planetariului prin cercurile care compun sfera. Acesta a devenit de asemenea faimos pentru al sau ceas ce prezintă un pendul dublu, denumit „Resonance clocks„.
În anul 1770, Janvier, repară ceasul municipal din Besançon, ce aparținea cardinalului Granvelle, un ceas realizat în anul 1564. În anul 1773, Louis XVI, regele Franței cumpără cele două ceasuri astronomice realizate de Antide Janvier, care îl va face pe acesta din urmă ceasornicar al Monsieur la Versailles, urmând să devină chiar ceasornicar al regelui.
Această ultimă numire îl va atrage pe Antide Janvier la ocnă, datorită legăturilor sale și Curtea Regală a Franței. Acest prizonierat a fost dobândit în urma Revoluției Franceze din 1789.
În perioada 1789 – 1801, acesta a dat viață capodoperei sale, trecând prin rana lăsată de moartea soției sale, în 1792, un ceas astronomic.
1802, anul în care Antide Javier, a reușit sa pună bazele unei școli de ceasornicărie scoală gratuită, ce era finanțată de consulat. Perioadă în care acesta a publicat și scris numeroase cărți, precum: „Manuel Chronométrique ou précis de ce qui concerne le temps, ses divisions, ses mesures, leurs usages”, „Recueil des Machines composées et exécutées par Antide Janvier”
1832, an în care Javier va primi medalia de aur pentru realizările sale, în ciuda pensiei sale mici, primite de la monarhia condusă de Charles X.
Anii care vor urma, până la decesul acestuia, 1835, a însemnat numai mizerie și sărăcie dar mai cumplita a fost probabil durerea ca a fost uitat.
Cele mai multe lucrări ale sale se află în Toulouse, în Musée Paul Dupuy.
Drumul spre o capodoperă este întotdeauna greu, încununat cu spini și praf, vise deșarte, nopți pierdute, nervi întinși la maximum, posibilitatea unui eșec, dar răbdarea și perseverența, care iți curge prin vene iți țin mintea, ochii, auzul și mâinile treze și capabile de a duce la bun sfârșit lucrul început, chiar și cu sacrificii supreme. Dar finalul și aplauzele sunt o gură enormă de aer, o revitalizare ori o renaștere a întregului eu.
Această prezentare necesită JavaScript.
Această renaștere este posibilă și prin împreunarea cunoștințelor cumulate până în prezent, dar și prin încercarea de autodepășire, atât în materie tehnică, dar și estetică.
Ceasul prezentat astăzi, o piesă unică, realizată de un singur ceasornicar și nu o armată de ceasornicari, se numește Renaissance Minute Repeater Tourbillon, o capodoperă semnată Peter Speake – Marin, un ceasornicar despre care am să vorbesc într-o bună zi.
Această capodoperă a ceasornicarului își are influenta în primul ceas realizat de acesta, The Foundation Watch, dar și din deja celebra colecție Picadilly, celebrele indicatoare feuille, albastre, dar și carcasa tourbillon-ului, încununată cu logo-ul companiei.
Minute repeater, o complicație destul de comună la ceasurile de buzunar, dar extrem de rară în cazul ceasurilor de mână. O complicație realizabilă doar de anumiți ceasornicari, deoarece acustica este elementul cheie în mecanica acestui tip de mecanism.
Un scurt clip, pentru a înțelege ceea ce înseamnă minute repeater-ul din mecanismul acestui ceas:
Peter Speake Marine a mers mai departe, împingând aceasta complicație, spre o muchie de cuțit, dezgolindu-și secretele, prin realizarea unui ceas skeleton.
Un mecanism, all-or-nothing, realizat din 330 de piese, încununat cu 29 de rubine și cu o rezervă de energie de 100 de ore, este vizibil pe ambele fețe. Acest mecanism este învelit într-o carcasă cu diametrul de 44 de mm, realizată din aur roz. Carcasa, ce prezintă la ora 3 remontorul, iar la ora 9, poussoir-ul de acționare al minute repeater-ului, are o grosime de doar 11 mm.
Cadranul ceasului este împărțit într-o simetrie asimetrică, dar într-o armonie extremă a proporțiilor, precum spirala numărului de aur. Acesta este împărțit în 4 părți egale, dispuse în formă de cruce, simetria fiind spartă de tourbillon-ul de la ora 5.
Indicatoarele, de ore și minute, sunt realizate în stil feuille, deja iconice pentru Speake-Marin, iar cele pentru secunde, este plasat în centrul tourbillon-ului, albăstrit la flacără precum celelalte două.
Dar capodopera își dezvăluie cea mai spectaculoasă parte, doar întorcând ceasul, pentru a vizualiza spatele. Acesta dezvăluie o frumoasă gravură, realizată de mâna lui Peter Speake-Marin.
Prin lansarea acestei capodopere, ce înglobează, un mecanism dezvelit, ce posedă un minute repeater, ce anunță orele, sferturile de oră și minutele, un tourbillon de 60 de secunde, dar și atenția la detalii, proporțiile calculate riguros și un plus de artă, ce finisează ceasul, alături de o curea din piele neagră și geamuri din cristale de safir.
Un ceas ce a făcut vâlvă și a ridicat ceasornicăria Speake-Marin pe alte culmi, fiind și cel mai scump ceas creat de companie, până în prezent.
Abrazură: Evazarea spre interior ori exterior a spațiului dintre montanții unei ferestre;
Absidă: Spațiu semicircular ori poligonal situat în spatele altarului într-o biserică;
Absidiola reprezintă o absidă mai mică spre deambulatoriu sau transept;
Academia reprezinta instituția care coordonează învățarea artelor plastice și a arhitecturii. Ea impune, în general, propria definiție a “frumosului” în artă;
Termenul “artă academică” se referă la creeat iile ramase foarte tradiționale;
Acropola: parte înaltă fortificată din orașele antice grecești, unde se găseau temple și principalele edificii publice; termen folosit apoi pentru toate citadelele fortificate;
Acroteriu: element decorativ, de obicei o sculptură din teracotă sau piatră, așezată în vârful unui templu grec, etrusc și roman (în vârful acoperișului, în creștetul sau colțurile frontonului) sau unui alt edificiu;
Agora: piață publică în Grecia Antică;
Ahu: pe insula Paștelui sunt platforme lungi sau terase din piatră pe care au fost înălțate statuile uriașe ale busturilor umane cu chipuri alungite, moai;
Amvon: mică tribună supraînălțată, într o biserică, la care se ajunge pe o scară, și la care preotul se adresează credincioșilor;
Apadana: sala mare a tronului din palatele persane;
Apareiaj: mod de taiere și de asamblare a elementelor unei zidarii;
Apeduct:ansamblu de construcții și de instalații care servesc la transportarea apei de la locul de captare până la cel de folosire;
Arheoastronomie: disciplină care studiază raporturile dintre culturile antice și observarea fenomenelor cerești, îndeosebi a ciclurilor Soarelui și ale Lunii, pentru a determina succesiunea anotimpurilor sau trecerea timpului. Utilizează studiul monumentelor (temple și structuri megalitice), al orientării orașului (de ex. Cuzco), precum și cercetarea textelor și reprezentări grafice din trecut;
Arheometrie: termen care se referă la toate tehnicile științifice cantitative aplicate cercetării arheologice referitoare la prospectare, analiza pieselor arheologice și metodele de datare;
Atic: etaj terminal situat deasupra fațadei uneori peste antablament. Acest nivel este mai scund decât etajele inferioare;
Atrium: camera principală într o casa romană; ulterior curte închisă înconjurată de un portic, precedând intrarea într-o bazilica paleocreștină. A dat naștere claustrului;
Bandă lombardă: serie de ornamente în formă de feston plasate în partea de sus a unui perete;
Baptisteriu: încăpere anexă sau edificiu situat în apropierea unei biserici catolice, în care se găsește un mic bazin numit „Cuva baptismală” (cristelniță la ortodocși) în care se celebrează botezul prin scufundarea completă;
Basorelief: tehnică de sculptură pe suprafețe plate care îi oferă figurii un relief ușor față de planul de fundal;
Bazilică: la romani edificiu civil unde aveau loc procesele publice civile și penale și unde se făceau tranzacții comerciale. În lumea paleocreștină biserică a cărei construcție reia planul edificiului roman: plan rectangular divizat în 3 nave printr-un șir de coloane. Astăzi biserică importantă ori cea construită pe locul unde s-a întâmplat un miracol;
Biserică – hală: biserică în care cele 3 nave (centrală și colaterale) au aceeași înălțime, ceea ce dă naștere unei structuri generale cu un caracter profund unitar;
Boltă barlongă: vută pe încrucișarea ogivelor, al cărui plan formează un dreptunghi prelungit, în sens perpendicular pe direcția navei;
Boltă în evantai: dispunerea a unui număr mare de nervuri raionate pe o boltă plecând de la un stâlp. Aceste nervuri formează un evantai care acoperă toată suprafața bolții;
Boltă sixpartită: vută pe încrucișarea ogivelor care primește, pentru a o consolida, o nervură transversală suplimentară, paralelă cu arcurile care dublează bolta.
Muzeul…probabil cel mai controversat program de arhitectură. Mai ales cel destinat artelor, unde lumea se întreabă cum trebuie să arate, mai spectaculos ori mai limitat decât arta?
Acest muzeu este o armatură colectivă, un experiment social și o expresie culturală ce prezintă noi căi de reinterpretare a lumii. Aceste imobile conțin cunoștințe, păstrează informații și transmit idei stimulând curiozitatea și conducând la conștientizarea oportunităților pentru schimbare.
Un asemenea instrument de educație și macaz social, muzeul, are puterea să iți șlefuiască înțelegerea, chiar și a noastră asupra lumii în care trăim.
Dacă tot am adus în discuție propria existență asupra planetei, va trebui să ne orientam și asupra mediului înconjurător, care este cel care suferă schimbări critice, ajungând la limitele interdependenței.
Muzeul ales azi, este dedicat naturii și științei, ce joacă un rol cheie în expandarea cunoștințelor noastre asupra acestui sistem complex în care trăim mâncam dormim, râdem, plângem, ne naștem și murim.
Noul Muzeu, Perot Museum of Nature and Science, situat în Victory Park, Dallas, începe sa creeze o identitate distincta pentru acest tip de program de arhitectura, dar se face simțită și o evoluție a spiritului cultural al orașului.
Proiectat sa atragă o audiență cât mai vastă, să învigoreze mințile tinere și să inspire o curiozitate devoratoare vizitatorilor, creând o experiență memorabilă, ce va persista în mințile acestora, sperând, că odată reîntorși la activitățile zilnice, experiența trăită în muzeu să se prelungească, pentru a înțelege necesitatea mediului înconjurător.
Muzeul se vrea a fi o clădire sustenabilă, cu un design puternic, în care știința și tehnologia să zbiere alături de natură. Acest muzeu depășește arhitectura acestui tip de program, detașând muzeul ca element neutru de expoziție, devenind chiar el însuși un element al educației, stimulând curiozitatea, probabil, cel mai indispensabil lucru din știință.
Ca arhitectură, și inserția naturii în design, muzeul, se axează pe două tipuri, o zonă a pădurilor texane, ondulată pe acoperiș și deșertul, ce înconjoară mica piază, realizată din piatră reconstruită. Un masiv paralelogram plutește deasupra acestor zone, lăsând ca ulterior, natura să își intre în drepturi, modificând construcția prin creșterea plantelor. O modificare perceptibila și de la interior, nu numai din exterior, printr-un balcon ce permite o panorama asupra acoperișului ondulat, dar și asupra orașului.
Arhitectul a dorit ca însuși vizitatorul sa facă parte din muzeu, ca un element de construcție dar și muzeul însuși face parte din aceeași categorie, o parte integrantă a orașului o instituție publica ce educă, schimbă de la câteva secunde la ani viața unui individ, a unei comunități și a unui oraș.
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
vonDigto 