Cultural bridge

Această prezentare necesită JavaScript.

Un pod cultural, o punte între Est și Vest, ambele teritorii și au împreunat tehnicile, minuțioase complexe, cu o răbdare de nezdruncinat.

Ceasornicarii de la Vacheron Constantin au cochetat destul cu arta, chiar implementând o colecție de instrumente de măsurat timpul care îmbrățișează arta, denumită Métiers d’Art.

De data aceasta, am să vorbesc despre un ceas dintr-o serie, denumită Laquer care utilizează arta orientală Maki-e, artă aplicată pe cadranele ceasurilor. Am sa fac o scurtă prezentare printr-un mic videoclip:

Am să discut doar despre unul, mai ales ca ne aflăm într-un anotimp descris de artist, și anume toamna, iar numele ceasului este: Hanami Tsukimi Yukimi.

Ceasul, Ref: 33222/000R – 9704, creat într o ediție limitată de 20 de piese, este manufacturat într-o carcasă din aur rose de 18 carate, rotundă, cu un diametru de 40 de mm, și o grosime de 7,5 mm, învelește un cadran realizat manual în vechea artă japoneză Maki-e, cadran negru, gravat și suflat cu praf de aur, obținând o imagine de toamnă, cu luna prezentă în jurul orei 2 și nori ce par coborați dintr-o veche pictură asiatică, o pictură prezentă și pe spatele ceasului. Acesta are o apertură în centru, ce permite vizualizarea mecanismului și a arătătoarelor delicate precum o gheișă.

Inima acestui ceas este una cu remontarea manuală, adică un mecanism mecanic. Acestă inimă este încununată cu 18 rubine și compusă  din 117 piese. O inimă ce bate cu o frecvență de 2.5 Hz de aproximativ 31 de ore rezervă de energie.

Ceasul este finisat cu o curea neagră din piele de aligator de Mississippi terminat cu o cataramă, din aur rose de 18 carate simplă.

Pentru a vizualiza întreaga colecție de artă a celor de la Vacheron Constantin, vă rog să accesați: http://www.vacheron-constantin.com/en/Watches/#screen=SELECTION

Anunțuri

A – B

  • Abstract: în artele plastice, reprezentare fără referire la lumea reală;
  • Academie: Instituție care coordonează învățarea artelor plastice și a arhitecturii. Ea impune, în general, propria definiție a „frumosului” în artă. Termenul „artă academică” se referă la creațiile rămase foarte tradiționale;
  • Academie: reprezentarea în pictură, desen ori modelaj a unui model nud, cu titlul de studiu;
  • Academie: atelier particular în care se învață artele frumoase;

  • Acrilic: culoare produsă recent pe bază de rășini sintetice (se folosește în amestec cu apa). Ea permite, într o oarecare măsură obținerea unor efecte picturale asemeni picturii în ulei: materie păstoasă, efecte de transparență, etc. Poate fi utilizată cu aerograful, pentru a da suprafeței un aspect foarte neted, realizat impecabil;

  • Acuarelă: culoare alcătuită din 2/3 pigment colorat și 1/3 clei (gumă arabică). Se folosește multă apă. Albul se obține lăsând, „la o parte” suprafețele nepictate, iar culorile deschise – prin jocul dintre transparență acuarelei și fondul alb al hârtiei;

  •  Amforă: vas pentru păstrarea uleiului sau a vinului; deseori fundul vasului se termină cu un vârf ascuțit;

  • Anamorfoză: deformare a reprezentării realității, obținută prin efectul unei oglinzi deformate. Obiectul reprezentat își reia aspectul normal atunci când este privit dintr-un anumit unghi;

  • Anluminură: într-un manuscris, decorație pictată, destinată să înfrumusețeze o literă inițială o margine ori toată pagina. Se întâlnește îndeosebi în cărțile religioase ale perioadei Evului Mediu;

  • Antropomorf: reprezentare având caractere mai mult sau mai puțin omenești;

  • Aplat: strat de culoare a cărui grosime rămâne neschimbată pe toată întinderea;

  • Artă ambientală: în arta contemporană, componentă a atitudinii artiștilor care vor să se elibereze de limitele impuse de suportul tradițional pentru a extinde actul creator asupra spațiului ambiental. Artistul încearcă sa pună în relație opera de artă cu realitatea;

  • Arte aplicate: creații artistice în domeniile care privesc viata oamenilor. Exemple: mobilier, ceramică orfevrărie, vitraliu, etc.

  • Asamblaj: modalitate de creație în care sunt asociate mai multe elemente tridimensionale de origini diferite sau materiale disparate luate din mediul înconjurător;

  • Aureolă: disc luminos care înconjoară capul anumitor personaje, pentru a marca sfințenia lor;
  • Bistru: pigment brun-închis extras din funingine, folosit ca laviu în secolele XVI și XVII-lea.

Le Penseur sur la porte!

Sculptura, o artă care are o rădăcină adânc înfiptă în negurile istoriei umanității, trecând prin multe faze și interpretări pe tot parcursul acesteia.

Primele forme ale acestei arte, printre cele mai cunoscute exemple se numără Venus din Willendorf, iar ca exemplu neolitic românesc, cultura Hamangia, cu binecunoscutele opere: Gânditorul și femeia acestuia, iar de aici o întreagă explozie evolutivă.

Urmând cursul istoriei artei, ne lovim de sculptura sumeriană, cea a Mesopotamiei și a Egiptului Antic, unde proporțiile corpului uman, ori detaliile fizionomice lipsesc din atenția artistului, fiind doar figurative. Ulterior, în Grecia și apoi în Roma Antică întâlnim o obsesie a perfecțiunii și a redării cât mai fidele. Artă, care se va pierde în perioada sumbră a Evului Mediu, fiind resuscitată de artiștii Renașterii, Manierismului, Barocului, Clasicismului și Rococoului.

Sculptura își păstrează aceleași linii, trecând prin Neoclasicism și Romantism, iar în perioada imediat următoare schimbă radical macazul, ca un sentiment înăbușit de secole întregi, căpătând alte forme și mergând până la conceptualul lui Marcel Duchamp ori Alastair Mackie (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/07/27/perpetual/), s.a.m.d.

Dar macazul ar fi fost blocat, dacă istoria nu ne-ar fi dat oameni precum Auguste Rodin. Promotorul care a reușit sa treacă peste barierele academismului și rigorilor sculpturii precedente. Acesta e adăugat sarea și piperul în sculptură, creând un nou limbaj plastic, vizual, tactil.

Această prezentare necesită JavaScript.

Auguste Rodin, se lovește de lipsa de înțelegere a contemporanilor. Acesta este preocupat sa surprindă viața în manifestări fugare, făcând să izbucnească formele din interior spre exterior.

Lucrările acestuia nu au suprafețe drepte, netede, uniforme, asemeni sculpturii grecești  ci sunt neregulate, cu adâncituri și ieșituri care agață lumina, creând  prin acest joc, iluzia realității  asemeni unui pictor impresionist.

Acesta dorește transformarea sculpturii, astfel încât aceasta să conducă la un simbol universal, monumental și abstract.

Criticat de contemporani, în anul 1877, primind chiar o groaznică palmă asupra stilului artistic.

Aceasta palmă dată, a fost aceea a utilizării unui mulaj după natură, pentru a obține o sculptură, denumită „Vârsta de bronz„. Sculptură ulterior cumpărată de către statul francez, care a dorit și chiar comandat o sculptură monumentală, pentru intrarea într-un viitor muzeu de Arte Decorative.

Acesta, a ales, față de o altă intrare monumentală, realizată pentru Baptisteriul din Florența, de Lorenzo Ghiberti, denumită Poarta Paradisului, ci a mers mai adânc în istorie, pășind pe urmele lui Dante Alighieri, alegând infernul acestuia.

Aceasta temă, cu figuri aparent haotice, ce par alese la întâmplare, fac aluzie la decăderea umanității și a moralității sfârșitului de veac trecut.

Din figurile alese, nu lipsește gânditorul, care te veghează de la intrare, fiind poziționat deasupra ușilor. Urmat de lăcomie, desfrâu, ură, răzbunare, mârșăvie, moarte. Aceasta lucrare este însă neterminată, statul francez preluând finalizarea proiectului, dar pe tot parcursul vieții, artistul a revenit pentru a mai lucra la acest proiect.

Poarta monumentală din bronz, a fost mutată la actualul Muzeu Rodin, inițial fiind ultima locuință a marelui artist, Auguste Rodin, și anume Hôtel Biron din Paris.

Într-o epocă în care interesul pentru mișcare, pentru instantaneu, pentru înregistrarea fidelă a senzațiilor de spectacolul realități a dus la apariția picturii impresioniste, Rodin și-a propus să revoluționeze limbajul sculpturii, făcându-l capabil să expună adevărul uman dincolo de clișeele academiste. Există o filiație directă între Rodin și Michelangelo, a cărui operă o studiase la Florența și Roma, și cu arhitectura catedralelor gotice. Principiul dinamic se referă la ceea ce el a numit „iluzia vieții”, adică verosimilitatea creației.

The history of a great

Antoni Norbert de Patek, polonezul care a rămas înscris în analele horologiei, a creat cea mai cunoscută manufactură din lume. Acesta se naște în Piaski Luterskie, lângă Lublin, Polonia, la 14 Iune, dar nu se știe cu exactitate anul nașterii sale 1811 sau 1812. La vârsta de 10 ani acesta, împreună cu familia, se mută la Varșovia, iar la vârsta de 16 ani este înrolat în armată, a luptat, fiind rănit de două ori, iar la 27 Februarie 1831, este avansat la gradul de locotenent și decorat cu Virtuti Militari, crucea de aur la data de 3 Octombrie. În anul 1834, guvernul francez, a dat un decret, sub amenințarea ambasadei Rusiei, care forțează insurgenții să instaleze în Elveția, lucru care ii schimba viața lui Antoni Patek. Acesta încearcă, datorită spiritului său de om de afaceri, să se stabilească și să intre în rândul marii societății, făcând chiar comerț cu lichioruri și vin. La data de 1 Mai 1839, Antoni de Patek, împreună cu un alt imigrant polonez, de origine cehă, Franciszek Czapek, pun temelia manufacturii. O manufactură co-finanțată de cei doi polonezi, dar și de primii lor angajați, tot polonezi: ceasornicarul Wawrzyniec Gostkowski,  avocatul Wincenty Gostkowski (în imaginea 2 apar, deasupra Antoni de Patek, urmat în partea inferioară de frații Gostkowski) și ceasornicarul Władysław Bandurski.

Această prezentare necesită JavaScript.

În anul 1851, relația dintre Patek și Czapek se strică, cel din urmă a părăsit manufactura. Czapek își creează propria manufactură, Czapek & Co, dar acesta nu va supraviețuii decât până în anul 1869. Anul 1844 devine unul fructuos pentru manufactură, Antoni de Patek, în decursul unei călătorii la Paris, îl întâlnește pe Adrien Philippe, alături de care se va fonda compania Patek Philippe, dar asta în anul 1855, din 1844 până atunci, compania se va numi Patek & Cie. Tot în 1844, manufactura produce primul ceas de buzunar, remontat fără cheiță, iar un an mai târziu, un ceas de buzunar cu minute repeater. Renumele companiei începe să devină vizibil în anul 1855 când ,Patek & Cie, participă la Marea Expoziție din Londra și ii prezintă, reginei  Victoria, ceasul lor de buzunar care se remontează fără cheiță.

Primul ceas de mână realizat de companie este anul 1868, iar de aici apar o multitudine de idei pro și contra realizării primului ceas de Patek Philippe.

Prima atestare documentară asupra primului ceas de mână  ne poartă pașii până în jurul anilor 1500, un ceas dăruit de un ceasornicar anonim reginei Elizabeth I a Angliei, următoarea atestare apare în anul 1810, finalizat în 1812, o creație a marelui ceasornicar francez Abraham-Louis Breguet, un ceas, referință 2639, realizat pentru sora lui Napoleon, Caroline Murat, regina a Neapole-lui (cele două, atât a ceasornicarului necunoscut, dar și a lui Breguet, au dispărut  fiind demonstrate existențele doar din arhive). Următorul ceas ar fi fost realizat în 1813, de către Capt & Ferundler, piesă care poate fi admirată în colecția Musée d’Horlogerie du Locie, Elveția. Următorii pe listă fiind chiar manufactura Patek Philippe, ceas prezentat în imagini. Următorii pe listă sunt creatori ai primelor ceasuri de mână bărbătești: Constant Girard și Louis Cartier.

În anul 1877, Antoni de Patek decedează, dar manufactura își urmează cursul în istorie, cârmuită de către fiul lui Patek: Joseph Emile Philippe și Antoine Conty, dar sub imediata supraveghere a lui Adrien Philippe, până la decesul acestuia în 1894.

Următorii ani ai manufacturii a însemnat milioane de ore de muncă, calitate superioară, invenții inovatoare, precum primul ceas cu ratapantă (1902), primul ceas de damă de mână cu repetiție la 5 minute (1916), iar în 1922/23, compania realizează primul cronograf ratapantă. Primul calendar perpetuu este opera ceasornicarilor de la Patek Philippe (1925), iar în anul 1933 compania creează cel mai complicat ceas de buzunar din istorie, o creație realizată pentru bancherul Henry Graves, un ceas ce posedă 24 de complicații, estimat la suma de $11,002,500 (1999) . În perioada ’49 – ’51, manufactura obține patentul pentru balansierul gyromax și multe, multe altele.

Astăzi, Patek Philippe, ocupă primele 3 locuri din categoria celor mai luxoase ceasuri, dar și cele mai complicate ceasuri din lume. Un adevarat greu, care a refuzat aplicarea sigiliului Poinçon de Genève.

Pentru a afla mai multe despre companie, și colecțiile sale, vă rog accesați: http://www.patek.com/contents/default/en/home.html

Mission to the edge of space

Această prezentare necesită JavaScript.

Zenith, un brand puternic, un brand care adoră aventura și o susține. Un brand care este pasionat de înălțime chiar începând de la al sau nume: Zenith, care înseamnă cel mai înalt punct de pe bolta cerească.

 

De la primul ambasador, la înălțime  al brandului Zenith, Alain Robert, cel care a urcat la cea mai mare înălțime în topul ambasadorilor este Felix Baumgartner.

Acesta, un parașutist profesionist, care a ținut lumea cu sufletul la gură, prin intermediul cascadoriilor sale, a reușit să sară din zenit. Această performață, a fost realizată la data de 14 Octombrie anul curent.

Pentru acest avânt imens în lumea salturilor, au fost necesari 5 ani de pregătiri  pentru ambasadorul Zenith & Team. Saltul a fost realizat dintr-un balon umplut cu heliu și lansat la altitudinea de 39,045 km.
De aici, Felix Baumgartner, în prima parte a saltului a depășit bariera sunetului, pe lângă alte recorduri: cel mai înalt zbor într-un balon, și primul om care a atins viteza sunetului în afara unui vehicul.

Acesta a fost însoțit, dea-lungul căderii, de un ceas remarcabil, care a trebuit sa înfrunte condițiile extreme căderii: variații extreme de presiune, vibrații intense și accelerație violentă de la 9G la 11G.

Datorită construcției sale solide, a reușit sa le întreacă pe toate, asemeni strămoșului său, El Primero, apărut în anul 1969, utilizat în 1970 la traversarea Atlanticului, de la Paris la New York, la bordul unui Boeing 707.

Pe lângă rezistenta acestui ceas, cronograful său este cel mai precis din gama El Primero, dar și din istoria Zenith, dar și funcția de Flyback.

Ceasul este propulsat de un mecanism automatic El Primero, calibrul 4057B, cu o inimă ce bate cu 36 000 de vibrații pe oră, o oscilație devenită icon al manufacturii Zenith.

Această inimă puternică este învelită într-o carcasă de 45.5 mm, din oțel inoxidabil și un bezel ceramic. Cadranul este învelit într-un geam din cristale de safir, este de culoare gri, cu 3 sub-cadrane,  toate realizate în stilul deja cunoscut al El Primero, încă din anul 1969.

Acest tipar, împrumutat din artă, de utilizare a 3 culori, a apărut ca un autu al vremii. În aceea perioadă, sub-cadranele negre pri albastru închis erau la modă prin rândul cronografelor. Cadranul gri, este secundarul, situat la ora 9, cel albastru închis este contorul de minute, la ora 3, iar cel negru este contorul de ore situat la ora 6, unde se află și o apertură pentru dată.

Indicatoarele sunt tratate cu superluminova și sunt realizate din oțel inoxidabil, iar indicatorul cronografului este înroșit la flacăra și finisat cu o stea, ce funcționează ireproșabil împreună cu funcția flyback.

Ceasul are un capac gravat, cu portretul lui Felix Baumgartner, împreună cu inscripția: Learn to love what you have been taught to fear. Capac ce ii asigura ceasului o etanșeitate de până la 100 de metri adâncime.

Ceasul este finisat cu o brățară metalică din oțel inoxidabil, care a rezistat șocurilor în momentul purtării ceasului de către Felix Baumgartner, care, apropo, nu a întârziat cu nicio secundă.

C – D

  • Campanila: turn – clopotniță situat lângă o biserică;
  • Canon: ansamblu de proporții armonioase, definite printr-un sistem de norme. Căutarea unui ideal a fost diferită în timp și spațiu;

  • Cariatidă: statuie feminină ce îndeplinește rolul unei coloane;

  • Cartuș: ancadrament destinat înscrierii unor inițiale, blazoane ori modele decorative;

  • Catedrală: biserică în care se află scaunul episcopal al unei dioceze;

  • Catedra: tron arhieresc;

  • Catedră: estradă de pe care, într-o biserică catolică, sunt citite texte evanghelice;

  • Cheie: bolțarul părții centrale a unui arc; piatră așezată ultima, care încheie sistemul de boltire;

  • Cheie de boltă: element din piatra așezată la întretăierea nervurilor unei bolți. În stilul gotic târziu ea se transformă într-o cheie agățată;

  • Cheie pandantă: piatră așezată în punctul de întâlnire al nervurilor unei bolți, ale cărei sculpturi se prelungesc sub forma unei stalactite;
  • Clasic: caracterizează operele Antichității greco-romane; prin extensie, definește creații care fac referire la Antichitate sau cele care urmează
    o tradiție;

  • Claustru: curte de formă pătrată situată într o mănăstire  Este înconjurată de o galerie de arcade permițând circulația dintre diferite clădiri ale comunității religioase;
  • Colegială: biserică având consiliul de canonici, fără a fi catedrală;

  • Coloană: element de susținere de formă cilindrică;

  • Coloană angajată: se numește coloana, care se află pe jumătate încastrată într-un zid;

  • Colonadă: galerie mărginită de coloane, care înconjoară exteriorul unui edificiu ori al unei piețe, ceea ce o deosebește de peristil;

  • Consolă: element din piatră care iese în afara unui perete, servind ca suport;

  • Contrafort: stâlp masiv, care sprijină latura exterioară a unui zid, pentru al consolida;

  • Cor: parte a unei biserici catolice situată dincolo de transept și care adăpostește altarul. Acesta este rezervat numai clerului. El se compune dintr-o absidă și una sau mai multe travee;

  • Criptă: biserică sau construcție subterană situată sub corul bisericii. Servește adesea ca lăcaș de înmormântare;

Stonehenge_in_HDR_02

  • Cromleh: monument megalitic cu caracter sacru din epoca bronzului, alcătuit din mai multe pietre verticale dispuse în cerc, la distanțe egale, în jurul unei pietre mai mari;

RomanBasilicaInterior01

  • Diafragma: într-o biserică catolică, zidul transversal pe navă, susținut de un arc. Desparte bolta în mai multe părți, care corespund traveelor;

Poulnabrone_dolmen-SteveFE

  • Dolmen: construcție preistorică, realizată prin dispunerea a două, ori mai multe blocuri de piatră vertical, ancorate în sol și amplasarea unei alte pietre, dispuse orizontal, peste acestea, a nu se confunda cu un cromleh;

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

  • Dom: denumire dată, inițial  unor catedrale italiene, ulterior, și altor catedrale catolice din regiuni din afara Italiei;

The_Dome_Church_at_Les_Invalides_-_July_2006

  • Dom: acoperiș, adesea hemisferic, susținut de o șarpantă construită deasupra unei cupole interioare;

Theresia’s Pheonix

Recunosc, sincer și cu mâna pe inima, încă nu mi-am îndrumat pașii prin Urbea Timișoarei, dar doresc acest lucru cât mai curând posibil.

Este un oraș mai apropiat de vest, cu gusturi mai rafinate, un oraș cu o calitate superioară, cel putin asta este impresia mea de stranier al acestei urbe.

Am să prezint pe scurt o reabilitare a unei vechi părți iconice ale orașului  chiar și fără să ii trec pragul, sa ii simt prezenta fizic, ori sa ii simt mirosul de lemn vechi și de încărcata lui istorie.

Este vorba de un edificiu numit Bastionul Theresia, o construcție începută de către habsburgi din anul 1716.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cetatea a fost construită datorită consecințelor majore ale cucerii Timișoarei de către habsburgi, fiind înlocuită întreaga fortificație cu o cetate de zece ori mai mare, construcție realizata în stilul Vauban.

Această cetate, era înconjurată de trei centuri stelare ce puteau fi umplute cu apă, mai era prevazuta cu trei porți și nouă bastioane.

Dar, datorită timpului și dezinteresului cultural, din măreața cetate, nu au supraviețuit până azi decât patru fragmente: bastionul Theresia fiind singurul păstrat integral.

Datorită transformărilor tehnice, economice și sociale ale începutului de secol XX, s-a creat un nou context, unde construcția militară de tip Vauban nu își mai găsea locul, drept urmare, demolările nu au întârziat să apară.

La început, utilizat pe post de depozit de grâne bastionul, construit în stil baroc, între anii 1730 – 1733, transformat, în perioada 1758 – 1780, în reședința Episcopiei Romano-Catolice, pentru ca în cele din urmă să fie adaptată unei game extrem de variată de funcțiuni: ateliere și depozite, garaje, internate școlare, tipografie, o fabrică
de pantofi, arhivele statului, azil de bătrâni și multe altele.

Prima intervenție de restaurare și de refuncționalizare a avut loc la începutul anilor 1970, odată cu mutarea în incinta a colecțiilor etnografice ale Muzeului Banatului.

Dar lipsa generala de preocupare pentru conservarea monumentului a atras după sine degradarea cornișelor, fațadelor, intrărilor și chiar zidurilor.

În 2004 a fost lansat un concurs de arhitectură național, în care se cautau soluții de reabilitare a bastionului. Inițial se cautau doar soluții de infrastructură, dar arhitecții de la Archaeus au dorit integrarea cetății în polul central al orașului, dorind transformarea acestuia într-un icon și câștigarea orașului în prestanță.

Arhitecții au propus reamenajarea curții de onoare a bastionului, alături de de redarea aspectului inițial al monumentului prin restaurarea prudentă a acestuia în spiritul celui mai important cod al restauratorilor: Carta de la Veneția.

Deasupra zonei de parter, vegetația a dat un aspect și un farmec deosebit, deși crescută natural, arhitecții au dorit și reușit transformarea acestei zone într o terasă circulabilă, un adevarat punct inedit belvedere.

Materialele utilizate sunt reversibile, ce oferă un contrast subtil, elemente ce nu afectează substanța istorică. Materialele utilizate se întind de la: tabla de cupru, tâmplarii din lemn cu inserții neferoase, tencuieli și vopsitorii pe bază de var.

Actualmente, în zona mansardei, neutilizată de decenii, se află săli de expoziții și conferințe. Șarpanta fiind consolidată, o mare parte a vechii structuri fiind menținută, iar coșurile de fum fiind transformate în adevărate luminatoare, ce invadează mansarda.

Datorită acestui concurs și spiritului estetic, dar și conservator-contemporan al arhitecților de la Archaeus, salut intervenția asupra Bastionului Theresia, așteptând o renaștere a multor monumente plânse de pe întregul cuprins al României.

Sursa fotografii: Evenimentul Zilei și Revista Arhitectura.

Le Roy

Dinastia Le Roy, a luat amploare după anul 1686, an al nașterii lui Julien Le Roy.

Acesta sa născut în Tours, Franța  iar la vârsta de 13 ani, datorită imaginației  creativității și inteligenței micului Julien, a creat primul ceas al dinastiei Le Roy.

În anii care au urmat, Julien, a plecat la Paris, unde a devenit ulterior, în 1713, maitre horloger, apoi juré al breslei ceasornicarilor. Aceasta perseverează, iar în 1739 devine Horloger Ordinaire du Roi al Regelui Louis XV.

Acesta se mută în Rue du Harlay și își pune bazele afacerii, până la decesul său din 1759.

Julien Le Roy, acest ceasornicar francez, care a intrat în lumea tainică și explozivă a horologiei în perioada de aur a istoriei instrumentelor de măsurat timpul, a fost urmat de fiul său Pierre Le RoyJulien-David Le Roy urmând arhitectura.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pierre Le Roy, născut în anul 1717, este considerat elementul de fundație al cronometriei moderne și al cronografului.

Acesta a inventat eșapamentul detent în anul 1748, introducând o pârghie ca element de eșapament al forței resortului.

După construirea design-ului în anul 1754, acesta a reușit sa construiască un cronometru marin în anul 1766. Acesta se apropia de precizia cronometrului H4 al ceasornicarului John Harrison (despre care am sa vorbesc în curând).

În anul 1769, Pierre Le Roy, obține 2 premii de la  Académie française, pentru obținerea celei mai bune performanțe în materie de măsurat timpul pe mare. Astfel, acesta, intră într-o competiție acerbă cu Ferdinand Berthoud, cel din urmă o obținut celebrul premiu Horloger de Marine. 

Premiu ce la devastat pe Pierre Le Roy, urmând retragerea sa, apoi decesul în anul 1785.

În anul 1785, Charles (Basile) Le Roy, preia fraiele, acesta fiind numit de Philippe al IV-lea de Orleans Master Watchmaker, în anul 1784.

După decesul lui Pierre Le Roy, Charles, deschide primul butic de horologie din arborele genealogic, acesta fiind un nepot al lui Julien și Pierre Le Roy și fiul unui pădurar. Buticul a căpătat un nume provenit din anagrama numelui Le Roy, adică Elyor, datorita furtunii revoluției franceze din 1789 și legăturii Curții Regale Franceze cu familiei Le Roy.

Charles Le Roy, a vândut și răscumpărat compania de la un angajat al său, urmând să reiasă la rampă cu numele de Le Roy. Noile modele, după  anul 1798, ne demonstrează o adevărată pasiune pentru ceasornicarul Abraham-Louis Breguet, modelele sale, de instrumente de măsurat timpul, fiind inspirate după creațiile mărețului făuritor.

Decesul lui Charles (Basile) Le Roy rămâne o necunoscută, până în prezent nu se știe când și locul unde a fost înmormântat acest ceasornicar.

În prezent, Casa L. Leroy ocupă unul din cele mai înalte locuri din clasamentul ceasurilor de lux, modelele sale fiind exclusiviste, numele sau fiind utilizat de foarte putina lume, asemeni casei Lois Moinet.

Pentru mai multe detalii accesați: http://www.montres-leroy.com/pdf/leroy_cat_prod_corr_EN.pdf