G

  • Galben de argint: sare de argint care, după ardere, colorează sticla albă în galben. Acesta este utilizat deseori în tehnica vitraliului;
  • Gen: categorii mari de subiecte tratate în pictură: pictura istorică, portretul, peisajul, natura moartă etc;

  • Gen, pictură de gen: se numește pictură de gen un tablou care prezintă o scenă din viață cotidiană;

  • Gisant: statuie reprezentând personajul defunctului, pe lespedea mormântului;
  • Glasiu: culoare diluată, amestecată cu un liant transparent și aplicată opac. Creează o luminozitate puternică, datorită reflexiei luminii pe stratul mat, acoperit cu liantul transparent;
  • Gliptotecă: muzeu în care sunt expuse medalii, monede ori mici obiecte gravate;

  • Gravură: procedeu constând în gravarea unei plăci metalice. Când placa este acoperită cu verniu, inciziile trasate sunt atacate ulterior cu apă tare, pentru a forma șănțulețe în care să se introducă tuș. Gravura se poate realiza si in relief, pe o placă de lemn, și se numește lemn gravat ori xilografie;

  • Grisaille: pictură, gen camaieu, realizată numai prin utilizarea tonalităților de gri;

  • Guașă: vopsea alcătuită din 1/3 pigment colorat și 2/3 gumă arabică. Tehnica aceasta se folosește cu apă. Spre deosebire de acuarelă, culorile sunt mate și, pentru a deveni luminoase, li se adaugă alb;
Anunțuri

Perpetual

Arta, pentru cine o realizăm, pentru artiști ori pentru mase?

Această prezentare necesită JavaScript.

O întrebare grea, care ne oferă o multitudine de răspunsuri, de la filozofice la profane. Nu vreau să ofer eu un răspuns, nici măcar o sugestie, ci doar poate o interpretare.

Arta, cu a ei lungă istorie, de la Lascaux, până în prezent, a trecut prin multe stiluri diverse, cu artiști la fel de diverși, de la un tot unitar la o variație viu colorată.

Trecerea de la un stil la altul, tot o părere personală, a fost posibilă datorită șocurilor maselor, fie mase cultural – artistice, fie politice ori sociale. Printre cei care au șocat se numără: MichelangeloPablo PicassoÉdouard ManetSalvador DalíVincent Van GoghMarcel Duchamp,  Andy Warhol și o altă multitudine de artiști.

Chiar în prezent, opinii pro și contra sunt dezbătute despre arta contemporană.

O reacție negativă, din partea cultă, a venit din partea domnului Mario Vargas Llosa, un om cu un caracter profund, susținut de un Nobel pentru Literatura în 2010. Acesta „prezice” o dispariție a culturii și amurgul intelectualilor. Recunosc, poate sunt de cealaltă parte a baricadei, poate îmi place prea mult contemporanul, o artă mai mult critico-filozofică, decât creativă, chiar efemeră.

Legat de efemeritate și context critico-filozofic, am ales să prezint arta și sferele lui Alastair Mackie. 

Nu am să dau prea multe date despre artist, ci doar conceptul operei prin viziune proprie.

Sculptura organică a lui Mackie, o sferă creată dintr-o multitudine de mici cranii de șoareci.     Cranii dispuse ca într-o diagrama Fibonacci, ca o unitate perpetuă, continuă și reversibilă, o trimitere la munca lui Sisif, dar și mai vastă.

O muncă realizată chiar de natură, craniile fiind rămășițele șoarecilor digerați de bufnițe. Craniile fiind găsite lângă un hambar, care aparține familiei artistului. O conexiune naturală, o za dintr-un lanț trofic transformat în artă. O transformare fizică, naturală, o descompunere pentru o recompunere și susținere a viitoarelor vieți de pe glob. O aluzie la însăși mama Terra.

Mai presus de asta, Mackie, ne îndrumă pașii spre înțelegerea conservării biodiversității naturale, prin protejarea sferelor de cranii prin acoperirea acestora cu niște clopote de sticlă, un material fragil, casant, precum însăși viata de pe Terra.

Aceasta a fost doar interpretarea mea asupra operei lui Alastair Mackie, o înțelegere pur personală a sculpturii sale, ca o continuare, un ciclu perpetuu pe care deseori îl ignoram.

Pentru mine arta nu înseamnă doar o perfectă realizare și punere în scenă, ci și rodarea gândirii și imaginației privitorului.

Istoria clipei

Istoria umanității: lungă, încâlcită, repetitivă, încărcată, violentă, plină de lacrimi, zâmbete și o infinitate de alte atribute, atât pozitive, dar și negative. Toate aceste atribute sunt măsurabile. Iar măsura lor se face în milenii, secole, decenii, ani, luni, săptămâni, zile, ore și minute. Îmi place să cred că, datorită lui Jost Bürgi, istoria este și mai divizibilă, încât se poate spune ca el a fost primul care ne-a oferit istoria personala a clipei, prin inventarea secundarului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Jost Bürgi, cunoscut și sub numele de Joost ori Jobst Bürgi, născut la data de 28 februarie  1552 în Lichtensteig, Elveția , un geniu al vremii sale. Un cunoscut matematician, inventator de instrumente astronomice și ceasornicar. Un geniu al mecanicii, considerat de alții ca fiind chiar un redutabil savant, mai ales în astronomie și matematică. Un geniu autodidact, acesta neurmărind școli înalte, iar pe deasupra, acesta nu știa să vorbească în limba latină. Un asemenea geniu autodidact, a inventat, în materie de horologie, remontorul (cca 1595) și escapamentul în cruce, practic străbunicul ancorei (1584) și indicarea secundelor (1579), trei mari invenții, care astăzi încununează orice ceas. Jost Bürgi sa stins din viață la data de 31 Ianuarie 1632, lăsând moștenire primele diagrame astronomice, logaritmii, globuri celeste mecanice, ceasuri astronomice, dar foarte puține documente și gânduri așternute pe hârtie.

He’s got the whole world in his hand

Această prezentare necesită JavaScript.

Călătorul, un personaj cu două tăișuri, atât pozitive, cât și negative. Un personaj care a contribuit la o nouă orientare individuală, familială ori socială, care a inserat în inimile altora  povești și peisaje nemaiîntâlnite pe acele meleaguri, noi obiceiuri, tabieturi, sisteme logice, alte gusturi, dar și boli, arme, chimicale, etc.

Și cum călătorului îi șade bine cu drumul, trebuie totuși să știe cât este ora în locul din care a plecat, ori unde vrea să ajungă, dacă din locul în care a plecat este noapte ori zi.

La o asemenea ideea s-au gândit, probabil, Robert Greubel și Stephen Forsey, când au creat ceasul lor, o nebunie tehnică, unde cei doi și-au unit forțele pentru a crea un ceas GMT, incluzând și a doua zonă de timp.

Primul lucru evident, este volumul ceasului, un volum neobișnuit, aproape ca o operă a lui Salvador Dali, în care se observă o inserție la fel de neobișnuită, un glob pământesc.

Carcasa sa, cu un diametru de 36,4 mm și o grosime de 12,4 mm, ascunde un mecanism mecanic, calibru GF05 care pune în mișcare orele, minutele, secundele, învârte globul pământesc, cel de-al doilea orar și își menține pulsul timp de 72 de ore.

Inima ceasului, compusă din 436 de componente, este angrenată de un Tourbillon 24 de secunde, o invenție in-house, situat la ora 5, cu o înclinație la 25°, ce vibrează cu 21.600 v/h. Acest mecanism este încununat cu 50 de rubine.

Cum am specificat și mai sus, acest mecanism este inclus într-o carcasă asimetrică, din aur alb, tourbillonul fiind situat la ora 5, la 4 fiind indicatorul pentru resursa de energie, iar la ora 7 fiind globul pământesc rotativ, din titaniu, montat doar într-un singur pin, la Polul Sud. La ora 10 este cadranul pentru cel de-al doilea fus orar, care sare de la un fus la altul, prin apăsarea unui buton, montat deasupra.

Iar, partea superioară, este guvernată de cadranul principal, care indică orele, minutele și secundele, indicate într-un cadran mic, periferic.

Ceasul prezintă pe partea dorsală, se găsește un disc mare rotativ, în care sunt indicate 24 de orașe, care comunica direct cu globul, indicând imediat zona de pe glob.

Iar concentric, într-un alt disc, mai mic, se află setarea pentru ora de vară.

Pentru o mai bună înțelegere a funcționării mecanismului, vă invit să accesați:

Ceasul este finisat cu geam din cristale de safir, atât pe fată, cât și pe spate, oferind o bună etanșeitate, ceasul rezistând până la 100 de metrii adâncime.

Capodopera celor doi, Robert Greubel și Stephen Forsey, este prinsă de o curea din piele neagră ori albastră de aligator, cu o închizătoare cu clema din aur.

Pentru mai multe detalii: http://www.greubelforsey.com/GMT.asp

M

  • Marchetărie: tehnică constând in asamblarea de mici fragmente de lemn. Culorile diferitelor esențelor permit realizarea de motive decorative;

  • Mastaba: mormânt egiptean de formă paralelipipedică, cu pereți puțin înclinați, iar sarcofagul este plasat într-o cameră funerară, săpată adânc în pământ;

  • Mausoleu: monument funerar de dimensiuni impozante;

  • Megaron: sală principală, de formă pătrată, în palatele din Creta și apoi din Grecia;

  • Menou: element de construcție din piatră, lemn ori metal, folosit în trecut, mai ales în construcțiile arhitecturii gotice și renascentiste, care servește la împărțirea unei uși sau ferestre în mai multe părți;

  • Mihrab: nișă în zidul unei moschei care indică direcția spre Mecca;

  • Minaret: turn înalt, într-o moschee, din care muezinul lansează chemarea la rugăciune;

  • Minbar: estradă pentru predici într-o moschee;

  • Mozaic: tehnică ce permite reprezentarea unui subiect prin alăturarea unor bucăți mici de piatră sau sticlă, diferit colorate;

  • Mozarabă: artă care s-a dezvoltat în Spania creștină, începând cu sec al X-lea. Fascinați de arta musulmană din sudul Spaniei, arhitecții au îmbinat tradițiile iberice cu elemente specifice artei islamice;

  • Mudejar: artă care s-a dezvoltat , începând cu sec al XIII-lea, pe teritoriile spaniole recucerite de creștini. Artiștii musulmani s-au pus în slujba noilor stăpâni și au creat o artă tipică;

  • Muqarnas: în arhitectura islamică, elemente alăturate, în formă de stalactite, suspendate de arcuri și de cupole, uneori fiind dispuse în formă de fagure;

Saarinen’s bird

Această prezentare necesită JavaScript.

Dorința de a zbura își are de multă vreme lăcaș în inimile și istoria umanității, de la cea mai plăpândă ființă umană la cea mai nobilă.

Probabil datorită sentimentului de înălțare, de libertate, de depășire a condiției umane, etc. Ați auzit, cel puțin, dacă nu ați citit, despre aripile de ceară ale lui Dedal și Icar, o mitologie greacă, antică, pe care am să o aplic în linii mari asupra terminalului Trans World Airlines ori John F. Kennedy International Airport, o creație a arhitectului finlandez Eero Saarinen deschisă publicului în 1962.

Asemeni legendei grecești, în care sunt descriși un tată arhitect, Dedal și un fiu, Icar, o legenda ca o sinusoidă, de extaz și agonie, eliberare și prețul plătit pentru ea.

Conform legendei, Dedal a realizat niște aripi din ceară, pentru el și fiul său, pentru a scăpa din labirintul creat chiar de el pentru regele Minos, în care va sta închis minotaurul.

Aripile atașate de trup, coaja din beton asemeni unor perechi de aripi, încununează maiestuos terminalul. O inspirație din alte elemente, o inspirație care depășește uzualul și banalul elementelor utilizate. Amândoi promotori, atât Dedal cât și Eero, utilizatori de elemente neaparținătoare, de o genialitate peste medie și o imaginație uluitoare.

Provocarea, pentru Eero, a fost de a creea o clădire statică, un icon, dar dinamică, lejeră ca o pasăre, dar puternică precum o aeronavă. De aici a rezultat cea mai avangardistă din formele sale sculpturale. Acesta creează o continuitate fluidă a spațiului, formei și suprafeței, pentru a sărbători grandoarea zborului. O pasăre măiastră, unde a introdus vechile tabieturi ale titanilor din Renaștere, unde arhitectul era și sculptor, medic, poet, muzician, pictor, sculptor. Tabieturile utilizate au fost: utilizarea unei forme sculpturale și estetica cromatică din pictură.

Volumul clădirii este realizat dintr-o coajă din beton, fluidă, ce protejează un spațiu învelit în sticlă, permisiv, care îl face să pară nedefinit și fără granițe. Formele fluide se prelungesc și în interior, părând că formează un tot unitar, în care Eero a introdus, în zona de așteptare, terminal și pasarele, acel 5% de roșu, utilizat de pictori.

Zona de așteptare, este cufundată, într-o zonă predominant roșie, pentru a facilita o mai bună priveliște asupra exteriorului, roșu, ce se prelinge pe pasarele, ghidând pașii spre un  tunel, cu o pardoseală roșie, care te avertizează că ai să îți îndrepți sufletul și trupul spre un nou tărâm.

Taschenurh

Timpul…o definiție complexă, vastă, o succesiune universală și irevocabilă, a dăinuit mințile și inimile miliardelor de oameni și clipe. O succesiune spre infinit, comemorare ori uitare.

O astfel de provocare imbatabilă a creat instrumente, evolutive, respectând aceeași rutină secundă după secundă, dar, până la un moment dat, aparținătoare doar unui singur loc, deși timpul este omniprezent, datorită energiei, creată prin balansul unei greutăți, un sistem practic netransportabil .

Provocarea de a purta un astfel de instrument asupra ta, a fost doborâtă de Peter Henlein.

Acesta se bucura de privilegiul de a fi primul ceasornicar care a inventat instrumentul de măsurat timpul portabil.

Această prezentare necesită JavaScript.

Peter Henlein sa născut în Germania, mai exact în Nuremberg, și a trăit în perioada 1485 și 1524, fiind astfel considerat de mulți părintele ceasului de buzunar.

Acest ceas, construit în jurul anului 1505, este descris de Johannes Cochläus în Cosmographia Pomponii Melae: ” … un ceas de fier cu multe roți care indică ora și bate 40 de ore fără vreo greutate …”

Ceasul a fost construit într-o carcasă sferică, susținută de 3 mici sfere, asemeni oului de Nuremberg, creat după moartea lui Henlein, gravată cu motive florare și medalioane circulare în care sunt gravate orașe medievale ori portrete, iar pe capac având niște decupaje în formă de lacrimă ce permite vizualizarea indicatorului de ore.

Această carcasă se deschide, permițând vizualizarea orelor, indicate de un singur arătător, iar orele fiind divizate printr-o gradație punctiformă aplicată, însoțită de numerale romane la interior și arabe pe exterior.

Modul de funcționare al ceasului poate fi vizualizat accesând link-ul:

Este un mecanism rudimentar, asemeni și carcasei, dar și esteticii, dar este o piesă care a reușit să străbată trecerea timpului spre neuitare, precum și inscripția în latină, gravată de Peter Henlein: „Dvt me fugient agnoscma r” (1505 Ceasurile mele funcționează și vor continua să corecteze timpul).

Sursa: http://www.youtube.com/http://www.peterhenlein.com/

Albastru regal

Royal Blue Tourbillon de la Ulysse Nardin

Această prezentare necesită JavaScript.

Albastrul, o culoare de o tonalitate puternică, rece, adâncă, misterioasă, conservatoare, regală.

O astfel de culoare, cu atribute puternice a atras atenția celor de la Ulysse Nardin. Atribute puternice, împletite cu o imaginație bogată, limitată doar de simțul proporției și al estetici, îmbogățite cu o desăvârșită tehnică, dar sub un nou aspect.

Atenția iți este atrasă iremediabil de cadranul de un albastru transparent, permisiv, care iți dezvăluie o inima Calibrul UN -79, 12 ¼, de o simetrie desăvârșită, care bate aproximativ 100 de ore, pulsând cu 28000 de vibrații pe oră , încununat cu un flying tourbillon la ora 6, care pare că plutește în interiorul ceasului.

Tot acest mecanism este plasat pe poduri și o placă de ¾ din cristale de safir albastru, extrem de rezistent, un lucru neobișnuit, care permite ochiului sa invadeze intimitatea mecanismului.

Cei de la Ulysse Nardin au dorit să meargă mai departe, înnobilând mecanismul cu 16 diamante, înlocuind clasicele rubine.

Diamante prezente și pe réhaut, unde sunt prezenți și indecși prin introducerea unui diamant albastru.

Tota aceasta ținută regală este încorsetată într-o carcasă din platină cu un diametru de 41 de mm, finisat cu o curea neagră din piele de aligator, prinsă cu o închizătoare simplă din platină.

I – Î – K – L

  • Icoană: o imagine artistică, plastică, o reprezentare a unei scene religioase în arta bizantină și apoi creștin-ortodoxă, fiind considerată sacră. Aceasta este expusă atât în lăcașurile de cult, dar și în locuințele credincioșilor ori instituții;
  • Iconoclast: indică o persoană care aparține aceluiași cult religios, ori care își are credința în aceeași divinitate, dar refuză reprezentarea plastică a lumii divine și care distruge imaginile existente;
  • Iconografie: este o ramură a istoriei artei care se ocupă cu identificarea, descrierea și interpretarea conținutului imaginilor.
  • Iconografie: literal: descrierea de imagini. Denumește ansamblul subiectelor reprezentate în operele de artă.

  • Infografie: ansamblul de tehnici care permit crearea de imagini prin intermediul calculatorului;

  •  Instalație:  în arta contemporană, realizare care tinde să substituie noțiunea de lucrare cu totalitatea elementelor de creație, ținându-se seama de locul unde sunt expuse sau de atmosfera din jur;

  •  Împăstare: strat gros de culoare aplicată cu o pensulă ori cuțit, care creează o textură pe suprafața tabloului. Poate servi și ca strat de bază pentru glasiu;

  • Kore: statuie reprezentând o fată tânăra în Grecia, din perioada arhaică;

  • Kuros: statuie a unui tânăr bărbat gol, în Grecia, în perioada arhaică;

  • Laviu: aplicarea unui strat de tuș, bisturiu ori acuarelă puternic diluate în apă;

  • Litografie: tehnică ce permite reproducerea unui desen executat direct pe o piatră de calcar;

Grandoare și austeritate

Perioada de revenire a artei la rigorile antichității greco-romane dar, pentru artiștii perioada Neoclasicismului, nu însemna o copiere ori fidelizare a Antichității ori a Renașterii, ci preluarea și reinventarea unor noi principii, care au devenit destul de rigide într-un timp scurt. Regulile de mulaj alea artiștilor, cele principale și rigide, se axau pe: claritatea expunerii, simplitatea structurii prin ordine, simetrie și echilibrul proporțiilor.

Pictura acelei perioade se înscria departe de lumea artificială și frivolă a societății aristocratice a sec XVIII-lea, dar în schimb, burghezia, atunci o clasă socială în ascensiune, se interesa doar de ceea ce era concret. Arta părând în ochii lor o pură exprimare a adevărului, o exprimare pe care doar desenul își avea puterea redării exacte și precise a realității.

Această prezentare necesită JavaScript.

Una din rigorile de expunere al neoclasicismului academic, era expunerea personajelor în linii nobile, sobre, obiective și precise, atât în plan anatomic, dar și în privința vestimentației.

Dacă tot am discutat despre neoclasicismul academic, am preferat să ii aleg chiar una din operele lui Jacques-Louis David, un adevarat conducător de școală, care dorea o artă foarte severă, morală, și anume: Marat asasinat. 

Pictura este supusă rigorii proporțiilor, simplității structurii și expunerii, o adevărată amprentă a pictorului Jacques-Louis David, asemeni tonalităților și liniilor sobre, a contrastului dintre personaj și fundalul clar-obscur.

Tabloul, îl reprezintă pe Jean-Paul Marat, un prieten al pictorului, un ziarist radical, un pion principal al Revoluției Franceze, asasinat în cadă, în timp ce scria ultimele cuvinte către națiunea franceză.

David descria imaginea, o imagine proprie, o viziune asupra ultimelor clipe, asupra unei morți pentru o cauză, eroică: „Avea lângă el o cutie de lemn iar pe ea hârtie și cerneală, căci cu mâna ieșită din cadă așternea pe hârtie ultimele sale gânduri despre națiune!”

Conform cuvintelor lui Baudelaire, Jacques-Louis David, ar fi renunțat, în această operă la grandoarea și noblețea ipostazelor și expunerii picturilor școlii neoclasicismului, spre ai reda esența idealului. Un compromis, un argument care solidifică principiile școlii, chiar și argumentele artistului de maiestuozitate, noblețe, transferând sentimentele spre eroism, figură sculpturală, dramatică.

Arta neoclasică a dăinuit mult timp, prin rigiditatea doctrinei, care a rămas neschimbată până în sec al XIX-lea.