E – F – G – H

 

  • Ediculă: mică construcție realizată de un arhitect;

  • Elevație: reprezentarea grafică a fațadei sau a unei secțiuni verticale a unui edificiu;
  • Euritmie: îmbinarea armonioasă de proporții și linii;

  • Forum: în Roma antică, piața unde se făcea comerț  se țineau întruniri politice și se judecau procesele publice;

 

 

 

  • Gablu: fronton triunghiular ascuțit plasat deasupra ușilor, ferestrelor ori a portalurilor gotice;

  • Giralda: turn pătrat al catedralei din Sevilla. Acest vechi minaret, datând din sec al XII-lea, își trage numele de la o statuie de cult de mari dimensiuni, așezată în vârf din anul 1568 și care, în ciuda greutății sale (1288 Kg), se învârtește la cea mai mică adiere de vânt, servind drept giuretă (giraldillo);
  • Gilptotecă: muzeu în care sunt expuse medalii, monede sau mici obiecte gravate;

  • Hipogeu: mormânt subteran, săpat uneori în pereții unei faleze;

  • Hipostil: sală monumentală, foarte înaltă, susținută de coloane;

Brusseles splendor

Această prezentare necesită JavaScript.

Sfârșitul secolului al XIX-lea accentuează linia rupturii, dintre o stare de spirit clasică și o nouă mentalitate modernă.

Această ruptură sa accentuat odată cu primii pași ai erei industriale, o eră începută încă din sec. al XVIII-lea.

Datorită acestei evoluții, de la epoca agricolă la cea industrială, s-a produs exodul maselor spre marile orașe, astfel meșteșugarii devin muncitori, apariția sindicatelor, dar și apariția unor noi programe arhitecturale, de la noile construcții ale muncitorimii de la periferia urbană la hale, imobile pentru birouri, gări, marile magazine, galerii comerciale, precum Galeria Victor-Emmanuel, creație a arhitectului Giuseppe Mengoni, 1865 Milano, etc.

Datorită acestor noi programe, apar și noi tehnici de construire, dar și câștigarea terenului, pentru structurile imobilelor, metalului în detrimentul betonului. Acest aspect a dat naștere utilizării la maximum a proprietăților acestui material, inclusiv, trecând bariera structurii și invadând estetica.

Atunci au luat naștere Turnul Eiffel, Flatrion Building, iar în Chicago, Louis Henry Sullivan, introduce structura din oțel, placată cu ceramică, piatră și cărămidă, tot acum luând naștere și zgârie norii.

Acum a luat naștere, probabil, cel mai frumos stil arhitectural, Art Nouveau, o reacție contra raționalismului și utilizarea predominanta a liniilor feminine, curbe.

Unul dintre cei mai reprezentanți arhitecți ai acestui stil, care a utilizat la maximum proprietățile metalului a fost Victor Horta.

După câteva realizări, acesta, reflectează timp de aproape șapte ani asupra unui nou limbaj plastic arhitectural. Cercetările sale duc, în 1893, la construirea hotelului Tassel din Bruxelles.

Acesta își poate pune aici, pentru prima dată, toate ideile sale fundamentale.

Datorita îngustimii loturilor din Bruxelles, arhitectul a trebuit să utilizeze niște artificii, modificând planul stil vagon, utilizat des în acest oraș, a plasat scara în centrul construcției, instalând un mare luminator, ce răspândește lumina de-a lungul etajelor, ori plasează oglinzi față în față. Acesta renunță la coridor și creează spatii fluide, ce se deschid unele din altele.

Horta este unul dintre primii arhitecți care introduceau utilizarea fierului în arhitectura casnică. Apropae pretutindeni, sistemele de asamblare prin nituire rămân la vedere, asemeni clădirilor industriale.

Dar, acesta a creeat întâietate liniilor curbe, fluide, vegetal cu inspirație din liane ori cârcei de viță-de-vie. Aceste fiind vizibile de la detaliile de balustradă, stâlpilor, grinzilor, până la mozaicul creat pe pardoseala ori vitraliile bovindoului.

Victor Horta aduce un răspuns concret problemei balanței dintre artă și structură, armonizandu-le raporturile, fiind practic atât inginer, dar și decorator, designer și colorist.

Acesta practic îi aduce un tribut lui Vitruviu, utilizând principiile acestuia din urmă: firmitasutilitasvenustas.

Rossignol mécanique

Povestea lui Pierre Jaquet-Droz îmi aduce aminte de copilăria mea, când am pus mâna pe o carte a lui Hans Christian Andersen. O poveste despre o privighetoare adevărată, un împărat și o privighetoare mecanică. Opera scriitorului danez Andersen fiind publicată în 1843, la 122 de ani de la nașterea ilustrului ceasornicar și inventator Pierre Jaquet-Droz.

Această prezentare necesită JavaScript.

Acesta se naște, într-o fermă din cantonul elvețian La Chaux-de-Fonds, în anul 1721. Acesta a intrat în lumea mecanicii și a horologie sub tutela unor rude vârstnice, iar între anii 1738-1747 acesta sa dedicat întrutotul horologie.

Iar datorită imaginației, inteligenței, talentului și dexterității sale ajunge repede renumit, mai ales datorita creațiilor sale mecanice, niște păpuși mecanice scribi ori cântăreți, privighetori, ori ceasuri figurative.

Unele dintre acestea fiind atât de evoluate, încât anumite persoane îl numesc pe Pierre Jaquet-Droz, ca fiind primul care a stabilit principiile și creat calculatorul, un Charles Babbage născut înainte de decenii.

Păpușile mecanice construite de Jaquet-Droz fiind atât de avansate, folosind chiar o programare, de exemplu, păpușa mecanică, denumită „The Writer”  conține 6000 de piese, 40 dintre acestea fiind folosite pentru programarea scrisului.

Printre cele mai complicate astfel de automatoane se mai înscriu și „The Musician„, ce conține 2500 de piese și „The Draughtsman” ce conține 2000 de piese, toate fiind construite în perioada 1752-1791, împreună cu al său fiu, Henry-Louis Jaquet – Droz și fiul adoptiv al acestuia Jean Frédéric Leschot.

Datorită acestor păpuși, Pierre Jaquet-Droz, a devenit arhicunoscut în lume, intrând, nu numai în grațiile regilor și împăraților europeni, dar și în China, India și Japonia.

Acesta sa căsătorit cu Marianne Sandoz în 1750, având cu aceasta doi copii, o fată Julie, născută în 1751 și un baiat, citat mai sus, Henry-Louis, în 1752.

Unii consideră că mania acestuia pentru horologie și mecanică a luat avânt odată cu decesul soției sale și a ficei în 1755. Acesta dedicându-și tot restul vieții carierei sale, fiind atât de devotat ei și defunctei sale soții, încât nu sa mai recăsătorit niciodată.

Datorită lordului George Keith, a acceptat să își prezinte curților regale creațiile sale, mai ales celei spaniole. Acesta a prezentat 6 ceasuri regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, impresionând imens curtea, regele chiar cumpărând toate ceasurile și dăruindu-i lui Jaquet-Droz 2000 de pistoleți din aur.

De aici, Piere Jaquet-Droz, întorcându-se cu o frumușică avere din Spania, a pus pe picioare o întreagă afacere, intrând apoi în Curtea Regală Britanică, în anul 1774, stabilindu-și acolo un cabinet, condus de fiul său, apoi China și India. Datorită imensei cereri, acesta a ajuns sa creeze o întreagă industrie, angajând ceasornicari, bijutieri, emailori, pictori, muzicieni.

În ultimii săi ani din viată, Pierre Jaquet-Droz, sa retras în Bienne, inima sa încetând să mai bată în 1790, iar fiul său, a decedat un an mai târziu, împreună cu soția sa, într-o călătorie în Napoli.

Marele avânt al imaginii lui Pierre Jaquet-Droz a fost șters în 1789, odată cu revoluția franceză și blocadei continentale din 1806, acestea au condus la pieirea imensei realizări a acestuia.

Astăzi, casa Jaquet-Droz se află sub conducerea corporației Swatch Group inca din 2000, continuând tradiția începută de Pierre Jaquet-Droz în 1738, iar în 2010, compania mutându-se în noul sediu Atelier de Haute Horologerie in La Chaux-de-Fonds.

Dacă doriți să aflați mai multe despre acesta, vă rog să accesați site-ul: Jaquet Droz ori clipul de mai jos:

L’Heure d’Ete & d’Hiver

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre Saskia Maaike Bouvier am mai discutat, evident nu despre ea direct, ci doar despre o creație ieșită din mâinile și imaginația ei (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/02/27/o-alta-dama-in-horologie/).

Astăzi am să discut despre o altă creație a ceasornicăriței Maaike Bouvier, și anume un ceas aparținând colecției L’Heure d’Été et d’Hiver, Variation de couleurs calibrul SmB 901_03.

Colecția a fost lansată cu ocazia participării acesteia la salonul de Horologie de la Baselworld 2010. Aceasta a dorit să lanseze o colecție pur feminină.

Ceasul prezentat, calibrul SmB 901_03, este un calibru automatic, introdus într-o carcasă din oțel inoxidabil de 45 de milimetri.

Cadranul este skeleton, fiind decorat cu  motive aparținând celor două sezoane, respectiv vara și iarna. Acesta este împărțit în două părți, în cea superioară fiind amplasată indicarea orei de vară, încununată cu flori colorate și indicatoare pentru ore și minute de culoare verde, iar în cea inferioară, fulgi de nea albaștrii și indicatoare albe. Modelele, ce împodobesc delicatul cadran, au fost realizate din cristale de safir, tăiate cu laserul și pictate manual.

De asemenea cadranul este realizat ca un trafor, de tip skeleton, podurile făcând aluzie la ramurile unui copac, permițând vizualizarea mecanismului automatic a cărui rezervă de energie este de 40 de ore. Acest ceas nu este creat pentru unul de tip GMT ori dual-time, ci pur și simplu se dorește a fi un ceas care urmează cursul solstițiilor și echinocțiilor, dar unul tineresc, chiar primăvăratic, fiind finisat cu o curea de culoare verde și o contra-față roz din piele de aligator, fiind închisă cu o încuietoare pliabilă.

Ceasul, dedicat exclusiv sexului frumos, este creat în Elveția, într-o ediție limitată de doar 8 exemplare.

Pentru a vizualiza și celelalte ceasuri ale ceasornicăriței Saskia Maaike Bouvier vă rog să accesați: http://www.saskiamaaikebouvier.ch/ ori accesați clipul de mai jos:

E – F

  • Eboșăprimele indicații trasate de pictor pe o pânză sau de sculptor în blocul de material. Termenul denumește uneori o lucrare neterminată;

doerr_enamel_2_home_0

  • Email: masă sticloasă obținută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu și din bariu, care se aplică pe suprafața unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăți rezistența mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ etc.; smalț, glazură.
  • Euritmie: îmbinarea armonioasă de proporții și de linii;

  • Figurativ: desen, pictură ori sculptură care reprezintă lucruri concrete sau persoane adevărate ori imaginare, referindu-se la lumea reală;

  • Figură neagră: ornament al ceramicii grecești, reprezentând siluete negre pe fond ocru de pământ ars;
  • Figură roșie: fondul vasului este pictat cu negru, în timp ce pe zonele destinate decorării  pictorul poate realiza detalii foarte minuțioase;

  • Filigran: procedeu de realizare a unei bijuterii din benzi fine sau din fire de aur ori argint întrețesute și sudate;

  • Fotomontaj: realizare de efect executată prin asamblarea mai multor fotografii ( a se deosebi de colaj);

  • Frescă: provine din cuvântul italian a fresco: pe „tencuiala proaspătă”. Se realizează cu pigmenți naturali diluați în apă. Amestecul se aplică cu pensula pe tencuială proaspătă de mortar. A nu se confunda cu pictura murală. Culorile sunt absorbite de mortar și fac un corp comun cu aceasta. Numai câteva retușuri sunt făcute a secco,  „pe uscat”;
  • Frotiu: strat de vopsea opacă, aplicat neuniform și inegal peste un alt strat opac, în asa fel încât primul strat se întrevede prin cel de-al doilea;

  • Fusain: substanță de culoare neagră obținută prin carbonizarea lemnului-câinesc sau a salciei și care servește la execuția desenului ori a eboșei.

Paralel

Această prezentare necesită JavaScript.

Sunt momente în viața, când privind, simțind, trăind anumite evenimete, sufletul tău se detașează de trup. Practic, o paralizie temporală a fizicului față de natură. Astfel de momente te aruncă în atemporalitate și aspațialitate, precum un nou-născut căruia, cordonul ombilical a fost tăiat, pierzând astfel contactul direct cu a sa mamă.

Vorbind de o astfel de detașare, am ales, să trag cortina de pe scena picturii și fotografiei, culegând două opere, pictura fiind actul artistului Andrew Wyeth, iar fotografia aparținând Crinei Prida.

Detașarea sufletului este precum intrarea ta la un spectacol, fie el teatrul, film, concert, până și o masă la restaurant ori o simplă întâlnire amoroasă.

Pictorul, un foarte cunoscut artist al genului realist american al mijlocului secolului al XX-lea, a fost însuși paralizat de o imagine, reușind să redea o bucată de timp prinsă în teoremele lui Jost Bürgi (vezi: https://vondigto.wordpress.com/2012/07/18/istoria-clipei/).

Paralizia lui este legată de paralizia lombară reală a modelului surprins de retina artistului. Muza a fost Christina Olsen, însă cea care apare pe pictura este chiar soția artistului.

Tabloul, pictat în acuarelă pe hârtie, prezintă o femeie care este așezată în poziția șezând, cu spatele la spectator, privind la o casa, un hambar și câteva anexe. Peisajul este dominant drept, fără copaci, pictat într-o paleta larga de culori, utilizând tehnica degradeului, pentru profunzime.

Acesta încearcă să te rețină, să îți creeze sentimentul de neputință, de limitare, fără să utilizeze culori vii în peisajul său, precum cele ale artistului Barry Hilton (vezi:https://vondigto.wordpress.com/2012/05/14/unreal-place/), să creeze o stare de împietrire prin calm și simplitate.

Către finele acutului, paralizia dispare, dar ești introdus într-o nouă stare, parcurgând holul spre ieșire, încerci sa te reintegrezi, dar ești măcinat, simți că timpul a trecut mult, ori e oprit, chiar dacă lumina este alta.

Fotografia Crinei Prida, din seria Forms of Life, îmi dă impresia de o Christina care părăsește spectacolul, dar peisajul este altul, industrial, sumbru, precum acest sindrom post-operator pe care am încercat să îl definesc, cel legat de finele actului.

Asocierea celor doua opere este pur întâmplatoare, ele având multe în comun, dar la fel de puține. În pictura lui Andrew Wyeth este vorba de o încercare de imitare a paraliziei de care suferea Christina Olsen, iar fotografia Crinei Prida este o limitare a decorului, asemănătoare cu a lui Wyeth, dar o încadrare mai mult romantic/retro picture, mult asemănătoare cu o Scufiță Roșie.

În ambele opere, liniile de forța sunt adiacente, în cazul lui Wyeth, și orizontale în cazul fotografiei, punctul de fugă se află fixat pe cele două personaje. În cazul lui Wyeth, lipsa dinamicii, tonurile și culorile pale alcătuiesc pictura, iar în cel al fotografiei, contrastul puternic și lipsa culorilor creează un cadru puternic, alături de dinamica modelului.

Ambele iți lasă în schimb, un sentiment de paralizie, o forțare de studiere în detaliu, o pierdere a noțiunilor și externului, doar o fixare puternică pe operă, urmând ca apoi să pari a pluti, mulțumit, cu un zâmbet strengar și un sentiment de ușurare.

A finger on a pulse of time

Poate a avut noroc, dar eu consider că doar datorită minții sale sclipitoare a ajuns cunoscut! Este vorba despre John Arnold, un ceasornicar al curții regale britanice. Loc ocupat de acesta deoarece era aproape singurul cunoscător al limbii germane, dar și datorită darului făcut de John Arnold regelui George al III-lea. John Arnold, fiul unui ceasornicar englez, se naște la Cornwall în anul 1736.Până la vârsta de 19 ani învață tainele horologie de la tatăl său, urmând ca în anul 1755 să ia drumul spre Olanda, unde acesta va învăța pe lângă ceasornicărie și limba germană.

Curiozitatea limbii germane, așezate pe tronul Regatului Unit, se datorează decesului reginei Anne, survenit în 1714. Datorită acestui lucru, regina Anne, nu a lăsat niciun urmaș protestant, conform English Act of Settlement apărut în 1701, moștenitorii tronului trebuiau aleși din arborele genealogic al fostului suveran. Astfel, cel ales ca urmaș, a fost prințul George I de Hanovra, care comunica numai în limba germană, la fel și George al II-lea, care a urcat pe tron în 1727 și evident și George al III-lea, care a primit în dar de la John Arnold cel mai mic minute-repetear și pe acest ceasornicar drept prieten, datorită cunoștințelor de limbă germană dobândite de John Arnold în perioada 1755-1757, perioada petrecută de acesta în Olanda.

Conform legendei, regele George al III-lea la răsplătit pe John Arnold cu 500 de guinee, dar țarul Rusiei a oferit 1000 de guinee, John Arnold a refuzat oferta duplicării acestui ceas în miniatură, dar, la rugămințile regelui George al III-lea, un rege pasionat și cunoscător al horologie, a cerut un duplicat pentru al putea admira mai bine, iar de aici, faima lui John Arnold a crescut vertiginos.

Datorită acestui fapt, a reușit să ajungă repede cunoscut, lucru care a condus la o cerere de comenzi mare, rezultând angajarea celor mai buni ceasornicari din Londra. Tot la cererea regelui George al III-lea, John Arnold, a intrat în competiția pentru măsurarea longitudinii.

Metodele vechi, dintre care și cea susținută de Galileo Galilei, prin observarea Soarelui la Zenit, ori observarea satelitului nostru sau ale lui Jupiter. Toate aceste metode au fost folosite în trecut pentru navigația maritimă, fiind toate impractice. Toate până la omul de știință danez Gemma Frisius, care a fost primul ce a afirmat că, utilizarea unui cronometru ar fii cea mai bună metodă pentru aflarea longitudinii.

Înainte de a intra în competiție, cu primul cronometru al său, realizat în anul 1770, John Arnold a fost precedat de ceasornicari precum: Christiaan HuygensJean-Baptiste ColbertJeremy ThackerHenry Sully, dar nici măcar unul dintre aceștia nu au reușit să ajungă la o precize extraordinară pe mare, cel mai aproape de aceasta fiind chiar John Harrison, considerat a fii părintele cronometrului marin. Acesta din urmă, a creat H1 și H2 în 1741, urmate de H3 în 1759 și cel încununat de un succes și 20.000 £, H4, în 1761.

Această prezentare necesită JavaScript.

Numele de cronometru a fost prima oară utilizat chiar de John Arnold în anul 1778, când a câștigat toată atenția publicului cu al său ceas nr. 36, iar cronometrele sale au ajuns pe nave precum cea a lui James Cook în 1772 și a amiralului Harland, 1771, în 1773, Căpitanul Constantine John Phipps, 2nd Baron Mulgrave, a luat pe nava lui un cronometru de buzunar realizat de John Arnold într-o expediție la Polul Nord.

Datorită simplității mecanismelor create de John Arnold, acestea putea fii relativ ușor de plagiat, acesta dându-și acordul către prietenul său Thomas Earnshaw pentru a construi cronometrele după eșapamentul creat și patentat de John Arnold. Iar în 1780, când Earnshaw a creat un cronometru pentru John Brockbank, a utilizat o piesă care blochează arcul balansierului, conlucrând astfel cu pivoții. Arnold a dorit sa vadă mecanismul și apoi în 1782 a luat chiar el patentul pentru acest detent escapament. În prezent nu se știe clar dacă Thomas Earnshaw ori John Arnold au fost creatorii acestui detent escapament.

O altă legendă spune ca, în anul 1792, John Arnold la întâlnit pe Ducele de Orleans, care ia prezentat un ceas realizat de ceasornicarul francez  Abraham-Louis Breguet, fapt care a generat plecarea imediata la Paris a lui John Arnold pentru al întâlnii pe Breguet și sa îl introducă pe fiul sau John Roger Arnold ca ucenic în cabinetul acestui măreț ceasornicar.

În anul 1799, John Arnold decedează, lăsând la conducerea companiei, denumita Arnold & Son din 1788, pe al său fiu, care acaparase o experiență remarcabilă, sub aripa ocrotitoare a lui Breguet. La conducerea companiei, acesta continuă afacerea tatălui său, dar nu singur, ci în colaborare cu John Dent. John Arnold Jr. devine în anul 1817 maestru la Worshipful Company of Clockmakers.

În anul 1843, John Roger Arnold moare, companie fiind preluată de Charles Frodsham, iar astăzi  fundația John Arnold, nu recunoaște casa de horologie elvețiană Arnold&Son, ca fiind vechea casa engleză.

Site-ul casei Arnold&Son Elveția: http://www.arnoldandson.com/home.aspx