Beauty in stone

„Ce te face să îți pui mai multe întrebări, să îți frământe interiorul și să îți macine gândirea? Când ai să vezi perfecțiunea, îți poți sugera doar un simplu perfect, fantastic, etc, dar când perfecțiunea devine imperfectă, printr-un element distructiv, îți atrage ireversibil simțurile!

Deci perfecțiunea pură a unui cub te lasă rece față de unul cu un colț ciobit” – artist și profesor de pictură și estetică al Liceului Carmen Silva din Ploiești – Prahova -Florin Șuțu

Această prezentare necesită JavaScript.

Am dedicat această secțiune, Ars Gratia Artis, pentru a aduce un omagiu artiștilor din istoria umanității, dar și a operelor creeate de aceștia, opere ce s-au înfipt adânc în istoria umanității și a artei!

Am început cu o idee asupra perfecțiunii și imperfecțiunii și asupra viziunii acestor două stări, stări care se vor schimba cu trecerea timpului, poate nu se vor uita, dar se vor schimba! Am început cu această descriere, dată de fostul meu profesor, deși opera despre care voi discuta, nu a fost creeată cu imperfecțiunea prezentă, defapt, datorită acesteia a ajuns aproape cel mai bun exemplu de perfecțiune!

Venus din Milo, de la expunerea în Muzeul Luvru, din 1821 și până în prezent, este considerată cea mai perfectă descriere a femeii și feminității și apropierea cea mai exactă de perfecțiunea sculpturii antice. Inițial a fost încredințată, din greșeală, sculptorului grec Praxiteles, dar ulterior, sculptura, sperăm, a revenit artistului în cauză, Alexandros din Antioch, fiul lui Menides.

Conform legendei, sculptura originală și completă, împreună cu brațele și piedestalul,  a fost găsită de un țăran, Yorogs Kentrotas, de origine greacă de pe insula Melos, în anul 1820, într-o nișă, iar de aici i se trage și numele de Venus din Milo. Imediat după descoperire, francezii au plătit conducătorilor turci din Imperiul Otoman, conducători în aceea perioada peste Grecia, 1000 de franci pentru a intra în posesia sculpturii. În Franța acelei perioade, Curentul Clasicism era în plină ascendență, iar găsirea acestei statui părea a solidifica fundația acestui curent arhitectural și artistic. După această cerere, făcută de către Franța, a venit  și din partea Germaniei, inițial din partea ambasadorului german din Grecia, ulterior, cererea fiind făcută în numele prințului încoronat Ludwig I de Bavaria, dar mai târziu, respectiv în anul 1917.

Faptul că în Franța, stilul Clasicism lua amploare, a adus pe culmi faima acestei statui, dar, francezi considerau că sculptura este mult prea nouă, ea fiind realizată de către Alexandros în jurul anilor 100 d.en., iar ei, inițial au atribuit sculptura fie lui Phidias ori Praxiteles, doi titani ai artei grecești antice,  astfel fiind clasată în perioada clasicismului artistic antic grecesc, ceea ce era realizat după aceasta perioadă, precum și Venus din Milo, respectiv perioada elenistică, erau considerat mult inferior, nefiind demn de luat în considerare pentru consolidarea noului stil artistic. Acest fapt a dus la deteriorarea bazei statuii, unde apărea numele adevăratului artist al acestei opere, dar desenul lui Jean – Baptiste – Joseph Debay, denumit Venus Victirx, publicat în 1821, ne arată adevărată înfățișare a operei găsite de către țăranul grec.

În prezent, Alexandros din Antioch, este cunoscut datorită acestei opere nemuritoare, dar în rest acesta este practic un anonim, fiind, probabil, cunoscut doar în aceasta zonă, în timpul vieții sale, concesionând lucrări pentru diverse personalități ale zonei, fiind cunoscut și datorită faptului ca a câștigat un concurs artistic de compus și cântat, undeva în jurul anilor 80 d.en., conform unei inscripții găsite în orașul Tesphiae din Grecia. Se consideră că tot el ar fi autorul sculpturi lui Alexandru cel Mare, expus tot la Luvru. Până în prezent, nimeni nu a putut afirma cu exactitate fie, data de naștere a lui Alexandros, fie decesul acestuia, dar faptul că opera lui ia oferit nemurirea, dar nu numai, făcând din el unul dintre cei mai mari sculptori din istoria umanității și artei, fiind considerat cel mai apropiat etalon al purității perfecțiunii.

Anunțuri

Notes on a scandal

Deși opera lui Manet Le déjeuner sur l’herbe, a creat o controversă și vălvătăi în 1863, după doi ani, în Paris Salon, anul 1865, a dublat rumoarea, mai ales fiind prima lui expoziție la acest salon. Rumoarea fiind făcută în jurul operei sale, denumită Olympia, condamnată ca fiind imorală și vulgară.

Contemporanul lui, jurnalistul, Antonin Proust, a zis: „Dacă pânza Olympia nu a fost distrusă, se datorează doar precauției luate de administrație!” Un alt contemporan, celebrul scriitor Émile Zola, a văzut repede o „capodoperă” în pictura lui Édouard Manet, proclamând pe deasupra:” Când alți artiști corectează natura lui Venus prin pictură, mint. Manet a spus în sinea lui, de ce să mint, de ce să nu spun adevărul?”

Această prezentare necesită JavaScript.

Scandalul, nu a fost nudul în sine, deoarece, nu ar fi primul pe pânză, lemn ori hârtie care a prins viață sub mână artistului.

Dar o să disec un pic. Întâi să ne aruncăm un pic privirea la ceea ce a spus Zola. Mda, dacă ne uităm cu atenție, imediat ne dăm seama că seamănă cu alte „picturi”, printre care enumeram, cronologic: Sleeping Venus aka Dresden Venus a lui Giorgione (cca. 1510); Venus of Urbino a lui Titian (1538) și La maja desnuda a lui Francisco de Goya (cca 1800). și multe, multe altele, ne arată adevarata sursa de inspirație a lui Manet.

Dar, totuși ce a provocat mărul discordiei, dacă nu nuditatea Olympiei, probabil nici faptul că menajera era îmbrăcată exagerat de tare.

Nu, nici pe departe, fitilul a fost aprins de poziția „provocatoare” a protagonistei, și asta îi îndemnă pe privitori să înțeleagă de fapt, că Manet, nu a pictat o „zeiță” ci o prostituată care își așteaptă clientul/clienții.

Orhideea din păr, brățara, cerceii de perlă, panglica neagră din jurul gâtului, care intră în contrast puternic direct pe pielea alb perlată, poziția comodă a mâinii care îi protejează vulva. De aici, intră în ridiculizarea operei lui Titian, în care Venus își acoperă suav partea intimă, care denotă puritatea, Olympia e relaxată, te așteaptă, te îmbie.

O altă ridiculizare fiind schimbarea animalului de companie, de la protectivul câine, la parșiva pisică, simbol al prostituției. La fel o indică și ignoranța adusă buchetului de flori, probabil, trimis de client, si își așează ochii în „dreptul ușii” în așteptarea clientului.

Femeia din picturile lui Manet, adică: Le déjeuner sur l’herbe, Palm Sunday, Street Singer, Woman with Parrot, The Railway, Mlle (Victorine in the Costume of a Matador) și nu în ultimul rând Olympia discutată aici, este nimeni alta, decât:Victorine Meurent.

Să vorbim un pic de cel de-al doilea tablou, cel al lui Diego Dayer, o reinterpretare a lui Manet într-o alta manieră.

Diego Dayer, este un pictor argentinian, născut pe 23 Noiembrie 1978 în Rafaela. În 1993 a început să lucreze în atelierul artistei Marcela Grosso.

O parte dintre lucrările lui sunt reinterpretări ale diversilor artiști, asta nu îl face un artist incapabil, din contră, imi plac ruperile de fundal, ori suprapunerile de imagini și cadre, dar mai bine caută sa descoperi singur(ă).

Printre remake-uri se numără și Olympia lui Manet, dar vizibil mai vibrată, mai latină, mai umană. A ales să facă o altă variantă, dar mergând pe aceeași poziție a Olympiei, schimbând servitoarea cu trei bărbați, dintre care unul ține buchetul.

Privirea Olympiei pare acum corupătoare, făcându-te un voyeur în adevaratul sens al cuvântului, făcând din privitor adevăratul „personaj principal”. Aceasta privire spre observator, trece de la „ușa” lui Manet, la interiorul camerei, dar arată și indiferența față de privirile „clienților” care o „cântăresc” cu privirea. Poziționați la picioarele ei, denotă supunere, deși ei plătesc pentru „serviciile” ei, sunt supuși, serviabili, o venerează.

Deși liniile și poveștile merg în aceeași direcție, picturile sunt total diferite, de la modul de pictură, la tonalități și contraste, avem o diferență imensă. Olympia lui Manet, pare înghețata în timp, e statică, o clipă care a zbuciumat Arta Academică și contemporanii lui, doar prin simbolismul ei.

Olympia lui Dayer e mai pământeană, mai posibilă de adevăr, cum a spus și Émile Zola, despre pictura lui Manet. Pictura lui fiind, înflăcărată, vibrată și dinamică în urmarea scenei.