Stranger

Stranger in the Night, legendara melodie a lui Frank Sinatra, lansată în anul 1966, le-a pus ceasornicarilor de la Ulysse Nardin nota proaspătă pentru o creație magnifică: „Stranger”, astfel, timpul a fost transformat în muzică.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ceasornicarii manufacturii Ulysse Nardin, au creat această capodoperă pentru BaselWorld 2013 și nu numai, mai ales pentru fanii Manufacturii Ulysse Nardin, care încântă și creează senzație cu ale sale complicații și instrumente măsurătoare de timp, asemeni lui Frank Sinatra.

Stranger, Nr. de referință: 6902-125, născut într-o manufactură cu o amplă tradiție în domeniul ceasornicăriei, încă din anul 1846,  manufactura ce poartă cu mândrie și astăzi numele creatorului sau: Ulysse Nardin.

Ceasul, o adevărată capodopera SF, ce se prezintă într-o carcasă din aur roz de 18 carate și un diametru de 45 mm, deține o estetică desăvârșită și o mecanică muzicală impecabilă, repetând, asemeni unei complicații „minute-repeater”, la fiecare ora, timp de 16 secunde, melodia lui Frank Sinatra, ori la cerere, apăsând un buton.

Această bijuterie, mecanico-acustică, a fost produsă într-un număr restrâns de 99 de bucăți, dovedind astfel că: esențele tari se țin în sticle mici.

Mecanismul, înglobat în carcasă, este o creație 100 % in-house Ulysse Nardin, o odraslă concepută dintr-un calibru UN-690, în care s-a făcut uz de tehnologia siliciului.

Inima aceasta, un mecanism automatic, pulsează energia aproximativ 48 de ore, indică, într-un mod analog orele și minute, dispuse central, secundele periferice și data, indicată printr-o apertură circulară, sunt situate în același cadran, în jurul orei 6, iar maiestuos, deasupra tuturor, tronează discul rotativ, asemănător cutiilor muzicale, cu ai săi pieptăni ce ascund până la ora exactă notele muzicale ale celebrei melodii cântate de Frank Sinatra.

Ulysse Nardin, a incorporat în aceasta nouă apariție simbiotică, două barilete, unul pentru indicarea timpului și datei, iar celălalt dedicat în întregime „cutiei muzicale”.

Carcasa, împreună cu geamul din cristale de safir, ce acoperă atât cadranul cât și spatele, permițând astfel vizualizarea muncii și tradiția echipei Manufacturii Ulysse Nardin, protejează mecanismul până la o adâncime de 30 de metri.

Ceasul își încheie maiestuos estetica și apariția printr-o curea din piele neagră ce se închide cu o încuietoare de tip deployant.

Pentru a vizualiza aceasta ultimă capodoperă semnată Ulysse Nardin, vă invit să accesați:

Athena Parthenos

Un monument devenit un model ideal al arhitecturii și al ordinului doric, și nu în ultimul rând, un simbol al democrației și civilizației grecești. Simplitatea și iluziile optice au făcut din creatorii lor, arhitecții: Ictinos și Callicrates, dar și nu cel din urmă, sculptorul Fidias, un icon al civilizației grecești.

Această prezentare necesită JavaScript.

Partenonul este cel mai mare templu de pe Acropole, fiind, cum am sugerat mai sus, modelul ideal al ordinului doric. Templul a fost dedicat zeiței Atena și adăpostea o statuie monumentală denumită Athena Parthenos (Fecioara Atena), de unde provine și numele Partenon, tradus ad-literam, dar se spune ca în adevăratul sens, numele de parthenos înseamnă camera unei femei nemăritate.

Acest edificiu, culminant al stilului doric, a fost început în anul 447 î.en, finalizat în anul 438 î.en, iar decorațiile exterioare, considerate ca fiind zenitul artei grecești, au fost executate până în anul 432 î.en. Partenonul practic a înlocuit o altă construcție, distrusă în perioada invaziei persane, condusa de Xerxes I, din anul 480 î.en. Clădirea, situată pe Acropola Atenei, a fost construită la dorința lui Pericle, fiind de la început, cea mai înaltă clădire de pe acropolă.

Construirea Partenon-ului i-a fost atribuita lui Fidias, care a apelat la arhitecții Ictinos și Callicrates, pentru a le încredința realizarea acestui templu, dedicat zeiței Atena.

Partenonul, construit în marmură albă, este un templu peripter, care se sprijină pe o fundație executată din trei gradene, formând o platformă de 30,80 m x 69,47 m. Repetiția coloanelor, ce delimitează câmpul vizual în jurul templului, sparge uniformitatea maselor de ziduri, conferă acestui tip de edificiu un caracter particular, în care se împletesc eleganța și forța.

Sanctuarul este format din naos, sala rectangulara adâncă. Aceasta sala, împărțită în trei nave inegale, adăpostea în centru statuia Atenei, statuie realizată de către Fidias din aur și fildeș, înaltă de 12 m.

Sala din spate, opistodomul, închidea uriașul tezaur al Ligii de la Delos, condusă de orașul Atena. Importanța acumulării de bogății explică dimensiunile mari ale acestei săli.

Noțiunile de ritm și armonie tratate cu rigoare matematică se îmbină cu un rafinament extraordinar, care conferă arhitecturii grecești o dimensiune excepțională. Partenonul, grație arhitecților săi: Ictinos și Callicrates, reprezintă una dintre cele mai înalte realizări clasice, în care se împletesc sobrietatea și energia, austeritatea și imaginația. Arta greacă a reușit să realizeze acest dificil „mariaj” între rațiune și poezie, devenind un exemplu pentru arhitecții secolelor viitoare.

În ce privește sculptura, creația lui Fidias, aceasta este situată, ca în toate templele grecești, numai pe elemente arhitecturale fără rol funcțional. Astfel pe Partenon se găsesc decorații sculptate pe:

– cele 92 de metope reprezentând lupta dintre Centauri și Lapiți;

– frontonul de Est (expus la răsărit) prezentând nașterea miraculoasă a zeiței Atena;

– frontonul de Vest descriind disputa dintre Poseidon și Atena;

– partea de sus a zidului sălii de cult (cella) pe care se desfășoară o friză cuprinzând, între spațiile dintre coloane, cortegiul Panateneelor, alcătuit din patru sute de personaje și două sute de animale. Aceasta friză dă o puternică impresie de dinamism și libertate, prin varietatea atitudinilor. Modelul corpurilor, animat de jocul drapajelor, creează impresia de mișcare, evitând monotonia.

Sculptorul Fidias știe să îngemăneze sobrietatea și energia stilului doric  împletindu-l cu eleganța și grația stilului ionic.

Calatrava’s Tenerife

Împletirea artelor cu arhitectura, un obicei uitat în negura timpului, pierdut de la separarea acestora. O îmbrățișare începută de antici, ce a trecut printr-o înflorire masivă în Renaștere, a început să decadă spre sfârșitul sec. al XX-lea, prin apariția modernismului, o ucigașă arhitectură împotriva esteticii prin artă. Modernismul cu Motto-urile: Less is More și Ornament and Crime, aparținătoare arhitecților Mies van der Rohe ori Adolf Loos au dictat și încă mai o fac în prezent.

Această prezentare necesită JavaScript.

Arhitectura catalanului Santiago Calatrava Valls, un arhitect ce a reușit să îmbine plăcut arhitectura cu alte ramuri, precum sculptura ori ingineria construcțiilor. Datorită însușirilor sale, Calatrava și-a creat un drum printre marii arhitecți contemporani ai lumii și nu numai, ci a lăsat propria amprenta în istoria arhitecturii.

Stilul arhitectural, expresionist, cunoscut mai ales pentru integrarea artei în tot ceea ce atinge, este suav, feminin, dinamic, aproape fantastic, făcând betonul să pară la fel de fragil ca o ceramică veritabilă chinezească, dar în același timp, de o durabilitate masivă, datorită studiilor sale în domeniul ingineriei.

Expresionismul său a căpătat deja statutul de icon, fiind rapid remarcat și arhicunoscut ca stil, fiindu-i imediat atribuit. Am să vorbesc despre Santiago Calatrava la timpul potrivit, alocându-i un loc în categoria: Starchitect.

Clădirea magnifică, o construcție începută în anul 1997 și finalizată în anul 2003, este localizată în Insulele Canare, mai exact în Santa Cruz de Tenerife și poartă denumirea de Auditorio de Tenerife „Adán Martín„.

Construcția este plasată pe un lot de 23 000 m², iar suprafața construită a acesteia este de 6 471 m². Clădirea este împărțită în două camere, fiind protejată de o învelitoare elansată din beton armat, ce își are rădăcinile inspirației adânc înfipte în natura oceanului Atlantic: valul. Tocmai aceasta inspirație, din natură, o face o clădire deosebită, dinamică. Acest element nu se află doar în învelitoare, ci și în anvelopanta clădirii în sine, ce reia motivul valului și în pereții înconjurători, protejând interiorul, iar comunicarea cu exteriorul, prin doua terase cu vedere spre oceanul Atlantic, pare a fi un tribut adus muzei.

În interior, atrium-ul protejat de dom, îndrumă pașii spre cele două camere, prima, cu o deschidere de16,5 m și o adîncime de 14 m, adăpostește o scena, un amfiteatru de 1 616 locuri și o orgă construită de către Albert Blancafort. Cea de-a doua, cu 422 de scaune, pare o reproducere în miniatură a celeilalte. Sub același acoperiș, în atrium, se află o cameră destinată presei, o cafenea și un magazin, pe lângă garderobe, vestiare și camerele tehnice ori cele destinate artiștilor și personalului.

Clădirea a devenit rapid celebră, datorită în mare celebrului „arc”, ce sfidează gravitația, dar și întregii arhitecturi, după unii, un tribut adus Operei din Sydney din Australia, fiind chiar supranumită „The Sydney of the Atlantic”.

Deși astăzi îndrăgită, Auditorio de Tenerife „Adán Martín„, a fost aspru criticată: prin schimbarea locației inițiale, câteva probleme structural-constructive, creșterea bugetului propus și abateri de la regulile de siguranța în construcții.

Dar în ciuda acestor critici, clădirea este considerată deja un icon al orașului Santa Cruz, atrăgând o sumedenie de turiști, iar începând cu anul 2011, clădirea este gravată pe moneda de 5 Euro, alături de alte simboluri ale arhitecturii spaniole.

Longitude

La 4 Februarie 1749, o inima începe să bată în Ashton-under-Lyne, Anglia. Inima aparținea lui Thomas Earnshaw, unul dintre ceasornicarii implicați în lupta pentru longitudine, alături de John Arnold, John Harrison, Ferdinand Berthoud, precedat de Jeremy Thacker și Henry Sully.

Deși nu este recunoscut ca fiind primul constructor ori, adevăratul constructor al cronometrului marin, el, alături de alți mari doi ceasornicari: John Arnold și Ferdinand Berthoud, au fost cei care au construit altfel de mecanisme și eșapamente de cronometre marine, în bătălia longitudinii față de John Harrison. Totuși, Thomas Earnshaw, este recunoscut oficial ca fiind părintele cronometriei moderne.

Această prezentare necesită JavaScript.

În anul 1763, Thomas Earnshaw, devine ucenic în atelierul situat în High Holborn, nr. 119, Londra. Acest atelier aparținea ceasornicarului englez William Hughes.

La vârsta de 20 de ani, Thomas Earnshaw, își așterne prima cărămidă în clădirea vieții de familist. Acesta se căsătorește în anul 1769 cu Lydia Theakston, având cu ea patru copii.

După ce a învățat despre eșapamente, mecanisme de ceas și înnobilarea acestora din urmă, Earnshaw, și-a îndreptat privirea și gândurile spre cronometria marină a lui John Harrison. Astfel ca primii săi pași, în acest domeniu, încep prin anul 1780. Acesta, după ce a studiat îndelung realizările lui Harrison, a decis să regândească el însuși altfel eșapamentul. Reușește adaptarea eșapamentului, alegând o altă cale, față de eșapamentul montat pe pivoți, la modelele lui Harrison, Earnshaw, a ales pe cel pe arc, devenind astfel „spring detent”. Soluția, oferită de Thomas Earnshaw, a fost împărtășită, chiar de către el, celui mai bun prieten al său, respectiv ceasornicarul englez, John Arnold, care ulterior preia și reface astfel eșapamentul, obținând astfel un patent pentru el. Thomas Earnshaw a patentat „spring detent escapament” cu ajutorul financiar al lui Thomas Wright.

Începând cu anul 1783, Earnshaw, a decis ca, manufacturile, ori ceasornicarii independenți care doreau să folosească eșapamentul, gândit și patentat de el, să plătească o guinee, plus marcarea mecanismelor cu „Wright’s Patent”.

Unul din cronometrele construite de Thomas Earnshaw ajung în mâinile lui Nevil Maskelyne, astronom al Curții Regale Britanice, care prin urma unor teste minutioase îi recunoaște valoarea lui Earnshaw și îl încurajează să își continue munca.

Drept rezultat al răspunsului lui Nevil Maskelyne, acesta a reușit să se integreze în societatea Royal Greenwich Observatory, primind comenzi pentru reparații de ceasuri, apoi fiind comisionat să creeze un regulator pentru noul Observator din Armagh.

În anul 1792, Thomas Earnshaw preia afacerea maestrului său, William Hughes, în urma decesului acestuia, moarte survenită în luna Noiembrie. Începând din acest moment acesta își semnează deja lucrările, realizând cronometre după propriul plan, până la retragerea lui în anul 1815, în favoarea fiului său Thomas.

Cronometrele create de Earnshaw au însoțit câteva expediții maritime, printre care amintim de cele ale căpitanilor: William Bligh, în Tahiti Matthew Flinders, în Australia, Robert FitzRoy, iar printre cursele inteprinse de FitzRoy se numără cea în care a participat naturalistul englez Charles Darwin.

Între timp, The Board of Longitude, testează cronometrul creat de el, alături de cel creat de John Arnold, astfel Thomas Earnshow este decorat și premiat cu 2500 de lire, dar problema legată de construirea invenției, mai ales a spring detent-ului, îi va fi recunoscută de abia peste 7 ani.

La data de 1 Martie 1829, Thomas Earnshaw, se stinge din viață, pe Chenies Street, Bedford Square, Londra, dar continuă să trăiască și astăzi prin spiritul cronometriei moderne și prin placa albastră comemorativă din High Holborn, nr. 119, Londra.

Bals de Légende

O minte creativă și nesecată, ce înnobilează gingașele mâini ale sexului frumos, dar și mărețele și neobositele mâini ale ceasornicarilor de la Van Cleef & Arples, fac din instrumentele de măsurat timpul, dedicate urmașelor Evei, adevărate definiții ale frumosului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am mai discutat în trecut despre o altă capodoperă semnată Van Cleef & Arples, denumită: Pont des Amoureux.

Colecția de față, o îmbinare excepțională de pietre și metale prețioase cu mecanisme de ceas extrem de complexe și un rezultat artistic desăvârșit și creativ, poartă numele colecției Lady Arpels. Ceasurile, create de Van Cleef & Arpels, au depășit statutul clasic al indicării orelor și minutelor, mai ales în colecția Poetic Complication™, din care face parte și colecția prezentată în imagini.

Ceasurile din această colecție trec dincolo de regulile esteticii și aspectului tehnic și aplică romantismul clasic al poveștilor cu faimoasele baluri ale secolului XX, idealizând astfel trecerea îndelungată și ireversibilă a timpului. Van Cleef & Arpels, comemorează astfel faimoasele baluri, prin lansarea în ediție limitată a patru ceasuri, înscrise în colecția Lady Arpels a Poetic Complication™.

În interiorul acestor ceasuri, bate o inimă specială, un mecanism automatic ” 24 h Poetic Complication” născut dintr-un mecanism Piaget 800P, încorporat și în alte ceasuri ale colecției, ce deține o respectabilă rezervă de energie de 60 de ore și 21.600 vibrații pe oră. Mecanismele sunt învelite într-o carcasă de 38 de mm, în cazul de față fiind două tipuri: din aur roz și aur alb, de 18 carate.

Toate cele patru ceasuri au o apertură generoasă în partea superioară, ornată cu o marchetărie desăvârșită, ca o prelungire, pe restul cadranului. În interiorul aperturii, se află un disc rotativ din aur de 18 carate, gravat manual, ce se are o rotație completă în 24 de ore. Pe discurile rotative sunt prezentate celebrele baluri ale secolului trecut, prin gravuri din aur, marchetărie din mother of pearl, dar și alte materiale, precum: onyx sau sticlă aventurin. Mecanismul încet, ce rotește discul rotativ, asigură o altă priveliște purtătoarei, dea-lungul întregii zile.

Primul ceas descris, într-o carcasă din aur roz, ornată, pe bezel și remontoar, cu diamante, descrie celebrul bal, ținut la Palais d’Hiver din Sankt Petersburg, Rusia, susținut de Țarina Alexandra în anul 1903. Ceasul cu apertura generoasă, în care sunt încadrați dansatori din aur roz de 18 carate, pe un fundal al orașului Sankt Petersburg, susținută de o marchetărie cu motive florale, desăvârșită, aplicată pe un fundal albastru marin, ce amintește de culoarea fațadei celebrului palat. Ceasul este finisat cu o curea din piele de aligator albă.

Următorul ceas, ce prezintă orașul New York, denumit Black & White, prezintă tema balului Alb – Negru susținut de autorul Truman Capote în anul 1966. Ceasul, cu a sa carcasă din aur alb de 18 carate, înglobează dansatorii din aur alb, cu o marchetărie ce aduce aminte de Art-Deco și clădirea Chrysler. Ceasul este finisat cu o curea din piele de aligator neagră, iar bezelul și remontoarul sunt înnobilați cu diamante.

Cel de-al treilea ceas prezintă balul susținut, în Paris, Franța, la comemorarea autorului Marcel Proust, la 100 de ani de la nașterea sa, ținut în anul 1971. Carcasa din aur alb, cu bezelul pavat cu diamante, adăpostește discul cu ai săi dansatori din aur alb, gravați pe un fundal ce prezintă orașul Paris. Iar în partea inferioară, marchetăria înnobilează ceasul cu trei frunze de acant pe un fundal verde. Mica scenetă este susținută pe mâna sexului frumos, printr-o curea neagră din piele de aligator.

Ultimul ceas, nu cel din urmă, are ca tematică Bal du Siècle din Veneția, Italia, susținut în anul 1951. Ceasul, cu puternice tonuri de roșu și albastru, are o carcasă din aur roz, pe circumferința căreia diamantele își reflectă lumina spre mica scenetă din apertura cu ai săi dansatori din aur roz pe fundalul închis al Pieței San Marco din Veneția. Marchetăria face tranziția celor două tonuri închise. Finisajul ceasului este realizat printr-o curea neagră din piele de aligator.

Interpretarea poetică a celor patru ceasuri și tematica baluri conduce la o reală reușită a Van Cleef & Arpels, spre calitate, spirit artistic și relevanțe istorice. Toate cele patru ceasuri, adevărate opere de artă ce au îmbrățișat arta marchetăriei, uitată în negurile istoriei, reușesc să adauge un pic de magie purtătoarelor.

La final, închei cu un clip splendid realizat:

For aeon

Egiptenii antici au iubit și crezut în veșnicie. O demonstrează arhitectura lor, ritualurile lor de îmbălsămare și mumificare, Cartea Morților și pictura.

Nu am să  vorbesc despre un mormânt celebru, ori a unui faraon celebru, ci am să mă cobor la rangul de scrib, un scrib care a acceptat schimbarea!

Această prezentare necesită JavaScript.

Mormântul lui Naht, scrib și astronom în templul lui Amon sub domnia lui Tutmes al IV -lea, se află în Valea Nobililor din necropola Tebei, fiind cunoscut sub numele de TT 52 în lumea arheologiei.

Planul simplu al hipogeelor se prezintă sub forma unei capele decorate cu picturi, picturi ce își păstrează prospețimea în ciuda vârstei milenare.

Pictura mormintelor egiptene trebuia să evoce trei spații: viața pământeană, reprezentarea riturilor funerare îndeplinite pentru cel dispărut și viața de dincolo.

În ciuda acestor teme convenționale, meșterul Noului Regat se prezintă ca un artist original, reluând fiecare din aceste motive conform propriului talent creator. Pictura reușește să se degajeze de rolul său religios și decorativ, pentru a se arata ca o artă independentă. Aceasta pictură reflectă claritatea și puterea de imaginare a artistului care dă viață unui spațiu rigid într-un sistem la fel de inflexibil și codificat.

Toate scenele redate concură la pregătirea în mod simbolic a ofrandelor necesare banchetului funerar: defunctul va putea să-și ia provizii pentru a-și asigura supraviețuirea. Scenele se înlănțuie într-o ordine logica, în maniera „benzilor desenate„, iar lecturarea acestora începe de jos în susul suprafeței pictate. Pe unul din pereți este o reprezentare a muncilor agricole: aratul, semănatul, treieratul, etc. Pe un altul, apare defunctul vânând pasări și pescuind în mlaștină. În fața intrării, este redată o scenă a unui banchet unde, printre diverse grupuri de persoane, se observă un trio de muziciene: o cântăreață la flaut dublu, o cântăreață la lăută și o alta la harpă. Fiecare cap, prin poziția lui și prin mișcarea cosițelor, are o expresie proprie. Cele două fete în rochii lungi, mulate pe corp, încadrează o dansatoare goală, ce poartă o mică centură în jurul șoldurilor. Conform canoanelor , o convenție constantă impune personajelor o frontalitate absolută, cu umerii văzuți din față, capul din profil, ochiul din față, bazinul din trei sferturi și picioarele din lateral. Pentru a-și demonstra suplețea, dansatoarea privește în spate, schițând un pas de dans.

Pe peretele aspru al stâncii, în jurul anului 1420 î.en. artistul anonim aplică, de mai multe ori, un strat subțire de chirpici, pământ argilos amestecat cu paie, pentru consistență. Apoi, îl acoperă cu un grund subțire de stuc, alcătuit din ipsos și strat de piatră. Pictorul a trasat apoi linii pentru separarea registrelor în interiorul cărora a redat scenele vizibile în imagini, toate realizate în canonul tradițional. A pictat apoi fondul scenelor în gri-bleu deschis, și apoi personajele așternute în aplat și fără umbre.

Paleta pictorului egiptean antic cuprindea tonuri de ocru-roșu, galben și brun, alb de var și negru de fum, verde și albastru obținute din pete de cupru și cobalt. Către mijlocul dinastiei a XVIII-a, pictorii, ca și cel de față, acoperă scenele pictate cu un strat protector de vernis care, îmbătrânind, da un aspect brun-roșcat pe carnația personajelor, așa cum se poate observa în aceste imagini.

Deși nu cunosc numele pictorului, iar secțiunea din blogul meu: ” Ars Gratia Artis” o doream dedicată doar unor artiști din istoria umanității a căror nume apar în paginile ei, am închis ochii acestui canon personal și am deschis ochii acestei minuni antice.

The Untouchables

Considerăm că, avansând în timp, ne cultivam noi credințe sociale, încercăm să aflăm noile sensuri ale libertății, luptăm pentru alte drepturi: de egalitate, fie ele sexuale, de orientări sexuale, rasiale, caracter religios, etc. Dar am ajuns orbi la altele, la sclavia modernă, cea pe care ne-o permitem și ne-o asumăm, închizând ochii, ori bucurându-ne că nu se întâmplă-n propria „ogradă”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Citindu-l pe Frédéric Beigbeder, am ajuns să îmi consolidez concluzia spre orientările societății moderne „sclavagiste”, asemeni unor alți doi scriitori: George Orwel și Mark Twain, dar adevărul este mult mai crud, mai ales cel prezent în lumea celor ce ii vrem fericiți și apărați: copiii.

Deși exista organe abilitate la nivel international, prezente prin Unicef ori Drepturile Copilului, astăzi, sistemele sociale prezintă dese derapaje, ori mușamalizări sociale.

Unii dintre noi s-au ridicat și au spus ca regele este gol, iar realitatea nu este roz, precum poveștile spuse lor, celor mici, iar unul dintre ei este Erik Ravelo, un artist cubanez de origine.

Fotografiile lui Ravelo, aparținând curentului de artă conceptuală, doresc să izbească mentalitatea umană, să urle de durere, ca o palmă menită să ne trezească din adormire.

Seria fotografică, intitulată: „Los Intocables„, tradus prin „Cei de neatins„, trage un semnal de alarmă asupra acestor probleme sociale puse pe umerii mici ai ființelor firave.

Printre semnalele trase se numără: pedofilia și pedofilia preoților catolici, prostituția infantilă ori vânzarea minorilor pentru servicii sexuale turiștilor, traficul de organe și carne vie, transformarea copiilor în bombe vii ori ținte în războaie, atacurile armate din liceele americane dar și altele, precum: mâncarea fast-food și obezitatea infantilă ori poluarea chimică, biologică ori fizică la care sunt supuși copiii. Dar sunt, din păcate mult mai multe: în Africa: foametea și bolile, violentele extreme, ori transformarea, prin spălarea de creier, a unor adevărate mașini de ucis, fiind în stare să își ucidă proprii părinți, în Asia: sclavagism sexual, viață mizerabilă, copii care lucrează mult peste normă și în spații periculoase, fiind prost plătiți și tratați. În Europa și America: pedofilia, obezitatea infantilă, boli cardio-vasculare, leucemie, cancer, HIV/SIDA, alimentație nesănătoasă și lipsa educației, ori câștigarea traiului din cerșit, consumul de droguri și stupefiante.

Fotografiile realizate de către Erik Ravelo, au fost expuse în cadrul Fabrica, în anul 2012, au fost create în scopul promovării drepturilor copiilor și dreptul acestora la o viață sănătoasă mental și fizic, purtând mesajul: „The right to Childhood Should be Protected”.

Conform spuselor doamnei Ileana Vulpescu: „Pentru copilul ocrotit viața este un fel de plutire și de tărâm de vise și realitate, pentru cel nevoiaș este o permanentă școală a adevărurilor ce i se dezvăluie rând pe rând, neavând nevoie de tălmăcire”

Se spune că: lucrul care nu te omoară te face mai puternic, dar indiferent de cât de puternic ești: paranoia, crizele mentale, frustrările, integrarea socială, ca rezultante ale traumei, fiind printre cicatricile care nu vor sa piară.

Probabil, aceste probleme sociale, vor dispărea la un moment dat, dar să nu ne îmbătam cu apă rece ori să închidem ochii la faptele semenilor asupra odraslelor și să încercam să încetam prin ai numi animale. Animalele nu își bat copii și sunt demne de acest nume, pe când umanitatea și sentimentele umane sunt deseori mai josnice.

A worthy man ennobles himself

Ferdinand Adolph Lange, omul care se mulează perfect proverbului: „Omul sfințește locul„. A. Lange, probabil cel mai respectat om, înainte de a fi unul dintre cei mai respectați ceasornicari din istoria acestei arte.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deși, nu se poate spune ca a avut o copilărie fericită, acesta a reușit, poate printr-o încăpățânare, sa urce pe pe noi culmi și să își imprime amprenta asupra filelor din istoria ceasurilor și, mai ales, a Germaniei. Născut în regiunea Dresda, mai exact în sătucul de atunci, Glashütte, fiu al armurierului Samuel Lange, un bărbat aspru și violent. Datorită acestui caracter, al tatălui, mama lui Ferdinand, îl părăsește pe Samuel Lange  la scurt timp după nașterea mărețului ceasornicar, 18 Februarie 1815.

Poate numele de Ferdinand Adolph Lange nu ar fi fost păstrat în istorie, dar decizia de a încerca, chiar soldată cu o reușită, a familiei de al plasa în ucenicie, sub atenta observație a ceasornicarului Johann Christian Friedrich Gutkaes, a reușit să îl lanseze în fascinanta lume a orologeriei. Contactul dintre Gutkaes și A. Lange a fost neașteptat, maestrul fiind foarte impresionat de capacitatea și ambiția de nestrămutat a tânărului Ferdinand, care nu dorea doar să rămână un ceasornicar anonim din Dresda, ci să meargă mai departe. Ferdinand începuse să ia cursuri de ceasornicărie, limbă engleză și franceză, susținute la noul colegiu tehnic, lucru care a înfiripat, în inima și mintea lui, să aleagă drumul spre aceste două țări, pentru propria perfecționare.

În anul 1837, la trei ani după finalizarea uceniciei, Ferdinand A. Lange își face bagajele, în care va exista și o carte, și își îndreaptă pașii spre cele mai renumite centre ale orologeriei, purtând cu el o scrisoare de recomandare din partea mentorului său: Friedrich Gutkaes. Prima oprire a fost Paris, Franța, unde o obținut o slujba sub tutela lui Josef Thaddäus Winnerl, un renumit ceasornicar și constructor de cronometre.

Urmând aceasta cale, Ferdinand A. Lange, a ajuns în trei la stadiul de maestru ceasornicar. După obținerea acestei titulaturi, acesta alege drumul spre Anglia și Elveția, părăsind astfel postul ocupat în echipa austriacului Winnerl.

În tot timpul acestei călătorii de inițiere, Ferdinand A. Lange, a scris în carte tot ce a învățat în decursul acestei drumeții prin înaltele sfere ale horologiei, iar în prezent aceasta carte are statut de biblie în compania A. Lange & Söhne, iar multe dintre criteriile și rezultate, ale muncii lui Ferdinand A. Lange, sunt și astăzi în picioare în operele create de ceasornicarii casei Lange.

Tot în timpul acestei călătorii inițiatice, Ferdinand A. Lange, a considerat, devenind literă de lege al noii companii, sistemul de măsurare bazat pe milimetrii, ca bază de creație. Acest sistem, a mai fost gândit în același timp și de către un alt ceasornicar renumit, Antoine LeCoultre, despre care o sa vorbim! Lange nu considera metoda orară ca bază de reper, mult utilizată și acceptată în acea perioadă, astfel s-a întors la premizele lui Gutkaes.

În  1842, Ferdinand A. Lange, se căsătorește cu fiica lui Gutkaes, Charlotte Amalie Antonia. Astfel, acesta ajunge să cârmuiască manufactura, alături de mentorul său, Friedrich Gutkaes. Datorită noului sistem metric, bazat pe milimetrii, Gutkaes și Lange, au devenit rapid cautați, datorită ceasurilor și instrumentelor de măsurat astronomice. Multe dintre aceste instrumente au ajuns la multe observatoare din diferite țari, iar unul, special, Regulatorul Nr. 32, era ceasul ce dădea ora exactă a Elveției timp de 60 de ani, în prezent aparținând patrimoniului Geneva Musée d’Histoire des Sciences.

În anul 1844, Ferdinand Adolph Lange, trimite o scrisoare guvernatorului Saxoniei, von Weissenbach, în care solicita suport pentru proiectul său din Glashütte:

„Am reușit să combin frumusețea ceasurilor elvețiene cu rezistența și precizia pârghiei mecanismului englezesc„

Foarte multe scrisori, petiții și discuții au fost trimise/purtate, pentru proiectul legat de micul sătuc de la Sud de Dresda, din Ore Mountains. În acest loc, uitat de lume și sărăcit, A. Lange și-a îndreptat privirea. Datorită insistentelor sale, în 1844, A. Lange a primit acordul de a crea o fabrică de ceasuri în Glashütte. Acordul a venit din partea Ministerului Saxon de Interne din Dresda, care consta în 6 700 de taleri și alți 1 120 de taleri pentru unelte. Datorită uceniciei de cinci ani, a unor ceasornicari, A. Lange a preferat să angajeze sub patronajul său: 1 asistent de pictor, 12 împletitori de coșuri, 4 servitori, 1 fermier, 1 miner și un lucrător viticol. Câțiva, dintre cei aleși, nu au reușit să rămână alături de A. Lange, dar cei ramași, au devenit forța de elită a lui Lange, ulterior, aceștia devenind 30 la număr. Inițial, A. Lange, a suferit de angajarea unor oameni fără experiență, mai ales a cumnatului său: Adolf Schneider.

Se spune că, Ferdinand Adolph Lange, a investit tot în aceasta mică afacere: toată averea sa, viața familiei sale și a lui însuși, conform relatărilor fiicei sale: Emma. Dar, curând, ideile lui Lange au luat formă, angajații lui au fost îndrumați spre specializări, mai degrabă, decât cunoașterea fabricării unui ceas de la 0. Aceștia au devenit experți în: montarea de rubine, crearea de: șuruburi, roți zimțate, barillete, balansiere, arătătoare, carcase, gravuri. Toate aceste perfecționări au condus micul sat sărăcăcios, Glashütte, într-unul prosper, iar ulterior, datorită construirii unei școli de ceasornicari, acest sat devine, un important centru al ceasornicăriei mondiale, alături de Elveția, Anglia și Franța. Școala a fost înființată în anul 1878, de către Moritz Grossmann, la 3 ani după moartea lui Ferdinand Adolph Lange.

La moartea acestuia, 3 decembrie 1875, A. Lange, nu a lăsat doar o afacere prosperă, dar și numeroase premii de prestigiu internațional descendenților și o economie înfloritoare unui sătuc sărac.

În prezent, cartea lui de note și invenția plăcii 3/4 sunt la loc de cinste în Manufactura A. Lange & Söhne, iar spiritul lui se regăsește încă în cadrul companiei, prin urmașul său Walter Lange, care a renăscut manufactura din cenușă.

Surse:

• Fotografii preluate de pe: https://www.alange-soehne.com/en si https://www.wikipedia.org/
• Text: Goldschmidt Cristian – Razvan.
• Inspiratie: site-ul: https://www.alange-soehne.com/en, catalogul A.Lange & Sohne editia 2011/2012 si https://www.wikipedia.org/

The landscape of the moon

Această prezentare necesită JavaScript.

Luna, satelitul natural al Terrei, un corp fascinant, pudic, mitic, splendid, ce fascinează cerul și mințile umane. Acest corp selenar, format acum 4.527 ± 0.010 miliarde de ani, este satelitul natural al Pământului, ce acționează asupra acestuia din urmă, interacționând gravitațional. Luna înconjoară planeta noastră în 29,52 zile, arătând aceeași față locuitorilor ei, doar umbra pământului o face sa pară altfel. Poate datorită acestor intervenții, monotone, repetitive, viața a fost posibilă pe planeta noastră, cine știe? În prezent, viata umană, datorită societății contemporane, aproape nu mai este capabilă să observe fluctuații acestui astru, deoarece ziua și noapte nu mai au aceeași forță asupra noastră.

Satelitul nostru, Luna, a fascinat umanitatea de lungă vreme, acestui astru fiindu-i închinate ode, poezii, picturi, cântece, dar nu numai partea artistică și melancolică, ci și pe partea științifică, unde ceasornicarii au început competiția pentru aceasta complicație, denumită fazele lunii. O complicație deloc simplă, tocmai datorită acestei umbre, aruncate de planeta noastră, spre a o învelii. Această repetiție are nevoie de o intervenție și construcție specială. La o astfel de provocare s-au înhămat și ceasornicari nemți de la Schaumburg Watch.

Aceasta companie tânără, Schaumburg Watch, fondată în anul 1998, are deja o întreagă colecție dedicată acestei complicații romantice, denumită MooN. Această colecție se dorește a fi un high-tech al complicației: „fazele lunii„, ducând la superlativ aceasta complicație. La unele modele, luna își înfățișează adevărata față, fiind posibilă vizionarea acestei fețe și în timpul nopții. Luna fiind înfățișată cât mai realistic posibil.

Ceasornicarii, de la Schaumburg Watch, se laudă, poate și datorită experienței lor și cercetărilor în acest domeniu, ca fiind printre cei care realizează aceasta complicație foarte precisă, aproape la fel de precisă ca un cronometru. De fapt, acesta este și telul companiei Schaumburg, să obțină cel mai precis cronometru cu fazele lunii automatic.

Ceasul prezentat, aparține, cum am menționat și mai sus, colecției Perpetual MooN, și se numește Moon Landscape, dorindu-se a fi o împletire între știința fazelor lunii și artă. Artă, datorită depășirii stadiului de fotografie a feței lunii, la gravură manuală, pe întreg cadranul, ca o aducere aminte a filmului franțuzesc, apărut în 1902, „Le Voyage dans la Lune„. Cadranul, o lucrare veritabilă din argint, dovedește capabilitatea ceasornicarilor de la Schaumburg.

Carcasa, construită din oțel șlefuit, mată, cu un diametru de 43 de mm, înglobează cadranul spectaculos al ceasului cu un geam din cristale de safir. Geam, prin care sunt vizibile funcțiile: ore, minute, dată și printr-o apertură, fazele lunii, o lună creată alegoric. Orele sunt indicate prin gradație punctiformă, ce amintește de forma sferică a lunii, iar data, ce înconjoară cadranul, este indicată printr-un arătător șerpuit ce se termină cu o mică stea în vârf. Carcasa, robustă, protejează cadranul și mecanismul, până la adâncimi de maximum 50 m. Tot printr-un geam din cristale de safir, permite vizualizarea mecanismului automatic elvețian SW 11, finisat cu perlage, iar rotorul fiind tratat cu Côtes de Genève și tratat cu rodiu, asemeni mecanismului.

Ceasul este finisat cu o curea din piele neagra, ce se închide cu o cataramă tip Ardillon din oțel.

Estetica și precizia creată de ceasornicarii de la Schaumburg Watch, deși o companie puțin cunoscută, merită admirația lucrului nemțesc, bine făcut, ce a trecut barierele comunului. În prezent, Casa Schaumburg, mai deține încă două nume, unul creat special pentru iubitorii sportului, mai ales cel extrem și scufundări, prin compania Nauticfish și compania N.B. Yäeger, o companie dedicată aeronauticii si ceasurilor de aviator.

One of 7

Frumusețea, o formulă complexă, ce își are rădăcinile adânc înfipte în istoria umanității. De fapt, aceasta formulă aparține de drept naturii, precum Fibonacci, a încercat să o descrie. Frumusețea înconjurătoare, poate nu a fascinat umanitatea de la primii pași, dar a intrat încet în inimile muritorilor. Iar împletirea frumuseții între umanitate și natură, a generat, încă din Antichitate bazele unei altfel de arhitectură și anume: Arhitectura Peisajeră.

Primii pași ai arhitecturii peisajere, din istoria umanității, nu se leagă neapărat de frumusețe, ci mai degrabă de utilitate, nu vorbesc de primele intenții ale umanității legate de agricultură și plantarea plantelor și întregul proces tehnologic, ci de primele sisteme de irigații, ce aparțin civilizației Egiptului, fiind preluate apoi de restul civilizațiilor, precum: persani, mesopotamieni, greci, babilonieni, culminând cu ingenioasele apeducte romane.

Dar, a uni utilitatea cu frumusețea, a fost nevoie de un pic de timp. Aceasta comuniune, dezvoltându-se foarte bine în Babilon, a generat chiar un mit, o legendă cu a lor grădină culminantă,  grădina Semiramidei, rămasă în analele istoriei, atât datorită creatorului său Nabucodonosor al II-lea, dar și scriitorilor greci.

Această prezentare necesită JavaScript.

Aceasta grădină, a luat proporții biblice, datorită specificației date grădinii, de către civilizațiile antice ale regiunii:mesopotamieni, care considerau grădinile: „suprema fericire umană” și persani, care numeau grădinile lor: „raiuri„. Nu numai aceste două criterii sunt luate în considerare, ci și datorită anvergurii acestei grădini, iar plusul cel mai mare, locul biblic al raiului creștin, descris în Geneza.

Datorită acestor atribute, Grădinile Suspendate ale Semiramidei au rămas înscrise în istoria umanității, dar și în lista celor 7 Minuni ale lumii Antice, fiind printre primele care ne vin în minte la enumerarea acestor minuni arhitecturale ori sculpturale.

Conform scrierilor lui Herodot, orașul Babilon era înconjurat de ziduri, dispuse concentric, iar orașul propriu-zis era așezat pe malul stâng al Eufratului, și împărțit în două cartiere. Un cartier fiind ocupat de palatul regal, iar cel de-al doilea având în centrul de interes, templul zeului Enlil. În partea de N – E a palatului se afla aceasta faimoasă grădină.

Conform spuselor lui Diodor din Sicilia, grădina suspendată ar fi o creație cerută de către Nabucodonosor al II-lea pentru alinarea unei soții bolnave! Legenda ne spune că această grădină trebuia să recreeze locul natal al soției sale, situat în munți.

O altă legendă ne comunică faptul că această gradină ar fi fost construită de către regina asiriană, Semiramiza. Dar ambele legende nu au nici măcar o susținere științifică, până în prezent nefiind găsite dovezi arheologice care să ateste existenta acestor grădini, ori fie Nabucodonosor al II-lea sau Semiramida să fie ordonatorii acestei legendare creații peisajere.

Totuși, în istorie, au rămas, drept mărturie, descrierilor lui Philo din Bizanț, care sugerează faptul că: arborii erau plantați pe terase susținute de colonade, nu la nivelul solului, iar irigarea era asigurată cu ajutorul unor scripeți și sisteme de canale. Aceste descrieri sunt susținute și de către geograful grec Strabo, conform scrierilor sale: ” Grădinile constau în terase ridicate una deasupra celeilalte sprijinite pe stâlpi cubici. Terasele erau goale și umplute cu pământ pentru a permite copacilor de dimensiuni mari să fie plantați.”

Două excavări arheologice, prima condusă de către francezul Fulgese Fresnel, 1852 – 1855, iar cea de-a doua, condusă de către germanul Robert Koldeway, au reușit să susțină, locația acestei grădini legendare, ca o anexă a palatului lui Nabucodonosor al II -lea.

Realitate sau legendă, indiferent de adevărul ascuns sub dovezile cu susținere sau nu, Grădinile suspendate ale Semiramidei, ne lasă mintea să zburde în zeci de direcții, privind forma, tehnica, estetica, anvergura, etc. În prezent, locul fostelor Grădini Suspendate, este acoperit de nisip, isprăvind astfel, aproape orice urmă de existență.